Clopoțelul Kievean din cetatea scufundată a Păcuiului lui Soare

O insulă de formă alungită aflată pe fluviul Dunărea, așa apare „Păcuiul lui Soare” călătorului dornic de a ști. Este localizată la nouă kilometri în aval de localitatea constănțeană Ostrov, din județul Constanța și are o lungime de șase kilometri. La extremitatea sa nordică se află ruinele unei fortificații medievale, presupusă de specialiști ca fiind Cetatea Vicina. Cetatea a fost construită între anii 972-976 de către militarii împăratului bizantin Ioan Tzimiskes și locuită până în secolele XIII – XV. Conform unor arheologi, acesta este al doilea sit din țară, ca mărime și potențial arheologic, după Sarmizegetusa Regia. În anii 1950, aproximativ 25 la sută din cetate era vizibilă pe malurile râpoase ale fluviului, iar în anul 2011, se mai vedea 10-15 la sută din cetate, datorită eroziunii accentuate. „Păcuiul lui Soare” este declarat sit arheologic, fiind situat pe un ostrov al brațului Dunărea Veche, pe teritoriul comunei Lipnița. Al doilea sit ca mărime din ţară, după Sarmizegetusa se afundă, din păcate, în apele nemiloase ale Dunării.

Ruinele cetăţii Vicina din insula Păcuiul lui Soare, unul din oraşele dispărute din România, a devenit una dintre atracţiile judeţului Călăraşi. Dar, ca să ajungi aici trebuie să pleci dis-de-dimineaţă din Călăraşi spre Ostrov, în apropiere de Silistra, la graniţa cu Bulgaria. Până la Păcuiul lui Soare faci mai bine de o oră, dar călătoria te poată într-o lume magnifică. Descoperi o plajă cochetă, cu nisip fin, unde te poţi bronza în voie și un peisaj de poveste. Dacă te încumeţi să porneşti printre tufişurile şi copacii de pe mal, vei descoperi cetatea. Zidurile vechi, construite din pietre imense, sunt acum acoperite de buruieni. Mai mult de trei sferturi din cetate e scufundată, iar dacă apa e limpede o poţi observa cu uşurinţă printre undele fluviului. Zidurile cetăţii bizantine au intrat în atenţia arheologilor în anii ’50.

Profesorul Petre Diaconu, de la Institutul de Arheologie din Bucureşti, a cercetat în amănunt această cetate şi chiar a scris o monografie. În verile secetoase, când apele Dunării se retrag spre larg, cetatea oferă un spectacol extraordinar, apărând din ape, ca o minune. Ca exemplu, în anul 2003 au ieşit la suprafaţă până şi temeliile zidurilor acestei cetăți.  Tot în apropiere se află şi Cetatea Dervent, care a fost ridicată în aceeaşi perioadă. Acolo se afla o bază a flotei bizantine care naviga pe Dunăre. „Din cercetările efectuate, se pare că cetatea de pe insulă a fost locuită până în secolele XIV – XV. Profesorul Petre Diaconu a avansat ideea că este vorba despre vestita cetate bizantină Vicina“, explică profesorul Constantin Chera, de la Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie Constanţa. „Nu se poate amenaja pentru turism zona respectivă, pentru că Dunărea inundă frecvent ruinele. Au existat mereu discuţii pe această temă. Este o zonă în continuă transformare. Este nevoie de o investiţie uriaşă pentru a putea face ceva acolo“, spune Constantin Chera. Arheologii consideră că reconstituirea unei părţi din cetate necesită o muncă titanică, iar sumele ce ar trebui alocate ar bloca celelalte şantiere arheologice din ţară pentru cel puţin trei ani. Situată într-o zonă instabilă din punct de vedere politic în acele vremuri, cetatea Vicina a fost distrusă şi refăcută de mai multe ori. La scurt timp de la construirea sa, locul a fost distrus de populaţiile bulgare care s-au revoltat contra Bizanţului. A fost reconstruită în jurul anului 1000, funcţionând ca important centru comercial. În secolele care au urmat, insula Păcuiul lui Soare a devenit asemenea unui tărâm din poveste. Printre localnicii apropiați, în marea lor majoritate pescari, secole la rând s-a împământenit ideea unei legende despre „Samca Samodiva”, o fiinţă mitologică – amestec de zână  şi dragon subacvatic, pusă să apere vestigiile străvechii cetăţi părăsite de secole.

Vipia din vara anului 2012 a secătuit cerul de ploi şi albiile râurilor de ape. Dunărea însăşi şi-a subţiat atât de mult curgerea în dreptul Călăraşiului, încât din străfunduri au ieşit la suprafaţă, arătându-ne din nou, în splendoarea măreţiei lor, vechile ziduri ale cetăţii de la Păcuiul lui Soare. Fenomenul, ce se petrece o dată cam la zece ani, a permis doritorilor să păşească pe zidurile „Atlandidei” noastre românești, până spre mijlocul fluviului, chiar să coboare la baza turnurilor din cetate care, peste câteva zile, se vor scufunda din nou, ca o nălucă, în adâncuri. Sărind din piatră în piatră și culegând cioburi ceramice, parcă auzim pe regretatul profesor Petre Diaconu, cel care şi-a petrecut o mare parte din viaţă scormonind în trecutul acestei aşezări: „Cetatea a fost construită între anii 972 şi 976, de către împăratul Ioan Tzimiskes, după războiul bizantino-kievean din 971, desfăşurat în faza finală la Silistra de astăzi, soldat cu înfrângerea kievenilor. A fost o fortăreaţă de apărare a cetăţii Durostorum de invaziile care veneau pe Dunăre. Domnul profesor spunea că primii stăpâni ai insulei ar fi fost dacii, apoi romanii şi bizantinii şi în cele din urmă românii. Cetatea a fost zidită în stil veneţian, pe stâlpi de lemn înfipţi în mlaştină, pe care s-au pus, transversal, grinzi şi trunchiuri de stejar, peste care s-a aşezat zidul de piatră propriu-zis. Cel de incintă avea o lăţime cuprinsă între 8 m la bază, ajungând la trei-patru metri către vârf. Din întreaga cetate se păstrează pe uscat a şasea parte, restul aflându-se sub apele Dunării. În mijlocul fluviului, peste zidul de vest al cetăţii, a apărut, acum vreo 20 de ani, o insulă formată din aluviuni. Acum are peste 1 km lungime.”

Pătrunzând apoi în cetatea de pe insulă, coborând până la baza zidurilor unde se deschidea debarcaderul, aflat pe latura de sud-est a incintei, flancat de o parte şi de alta de două turnuri patrulatere, remarcăm cele şase fante tăiate în ziduri, deschideri prin care erau mânuite otgoanele corăbiilor ancorate. Numărul mare de arme descoperite în această parte a dus la concluzia că aici se afla zona militară a cetăţii, unde era ancorată flota navală, care avea misiunea să oprească inamicul. Peste tot blocuri de piatră, urmele unor porţi de intrare, care se blocau cu drugi grei de lemn, ziduri acoperite parţial de nisip, înghiţite de pădurea luxuriantă, sălbatică, aproape de nepătruns, împletită ca o rogojină de perdeaua de liane. „Dunărea îşi avea la vremea aceea cursul pe partea de sud-est a cetăţii, în timp ce astăzi trece pe partea de nord-vest, curs schimbat din cauza depunerilor aluvionare”, aflăm de la pescari. Amestecul copleşitor de ruină, istorie şi vegetaţie, aerul tainic al locului, precum şi chipul crucii descoperite de profesorul Diaconu pe o cărămidă din cetate, ne duc cu gândul la sfinţenia locului. Mai ales că, aici, era convins domnia sa, cum sunt convinşi şi călugării de la Dervent, că se aflase misterioasa cetate a Vicinei, în care fiinţase prima mitropolie a Ţării Româneşti, în care păstorise Sfântul Ierarh Iachint. Alţi cercetători sunt de o altă părere însă, stabilindu-i existenţa la Măcin, Niculiţel, Mahmudia, Hârşova, Capidava, Cernavodă, Somova, undeva prin Albania sau Isaccea, ultima localitate întrunind mai multe opţiuni. Dar indiferent unde s-ar afla adevărata Vicină, Sfântul Iachint i-a vizitat cu siguranţă şi pe creştinii din cetatea de la Păcuiul lui Soare. Pescarii din zonă spun că, înainte vreme, când apele Dunării scădeau foarte mult, zăreau sub oglinda fluviului ruinele unei turle. Acolo îşi opreau bărcile şi se rugau la biserica nevăzută, ca Domnul să le umple năvoadele. Mai le spunea profesorul Diaconu călugărilor că „dervent” înseamnă „loc de trecere”. Nu numai de trecere spirituală spre Împărăţia cerurilor, ci și una foarte concretă: locul de trecere a Dunării peste biserica scufundată. Nu numai Păcuiul lui Soare este afectat de fluxul şi refluxul Dunării. Mai sus, la Isaccea, Dunărea „mănâncă” exact din malul pe care este cetatea. „Se sapă acolo, dar tot aşa, când Dunărea este joasă, sunt tot felul de surprize. Bazilica din Isaccea este, astfel, când acoperită când descoperită”, completează arheologul constănţean. Numele de „Păcuiul lui Soare” poate veni de la „păcuínă” cu sens de „oaie care dă lapte”, așa cum ciobanii erau numiță „păcurari” (cioban, păstor, sau văcar, bouar, porcar; numele unui dans popular și melodia după care se execută acest dans; vânzător de păcură – petrol, sau pasărea „ciocârlia moțată”). Dar dacă ne gândim la importanța acestei locații în viața spiritual și religioasă din acea vreme, poate venii și de la „Pă (pe) – Cuiul lui Soare”, adică „Soarele și umbra pe care o lasă un „cui”, ca și indicator al condițiilor de viață” (religia preantică a Soarelui).

Dintre sutele de artefacte recuperate de arheologi din ruinele cetății byzantine Păcuiul lui Soare putem evidenția unul. Este vorba despre un obiect deosebit aflat în colecțiile Muzeul Dunării de Jos care datează din secolul al XI-lea și care a fost clasat de către Ministerul Culturii și Identității Naționale în categoria TEZAUR. Clopoțelul, cu înălțimea de 83 mm și diametrul de 42 mm, este în formă de ou, fiind confecționat din bronz și decorat prin intarsii în tehnica „niello”, cu spirale continue divergente, având mânerul în formă de butoiaș. Numele tehnicii „niello” provine din latină, „nigellum” însemnând „ciment negru”. Acest procedeu tehnic consta din gravarea adâncă a motivelor decorative pe suprafața metalului după care, în liniile astfel săpate se toarna o pastă ce avea în amestec o mare cantitate de sulfură de argint. Se obține astfel un desen de culoare neagră ce da efectul unei gravuri. Utilitatea clopoțelului își are originea din cele mai vechi timpuri, când era folosit în cultul zeiței Cybelei (zeița peșterilor și a pământului) pentru a alunga spiritele malefic, sau pentru protejarea recoltelor și a turmelor. De asemenea, mai era folosit pentru a decora harnașamentul cailor, sau ca zurgălăi decorativi pe costumația de sărbătoare.

Privim undele mișcătoare ale fluviului nostru drag și îi iertăm faptul că ne-a răpit urmele cetăților cu care i-am împodobit în timp malurile. Istoria este „mișcătoare” și perpetuă, ca marele fluviu, Danubius.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*