O comedie atipică

Istoria esteticii cunoaște două mari concepte, care au marcat genurile artistice: artistotelic și non-aristotelic. Sau clasic și modern. De pildă, dacă o lucrare are unitate de timp, de loc și de acțiune, se spune că este concepută după reguli aristotelice, iar dacă autorul încalcă voit aceste reguli, opera sa are o construcție non-aristotelică. Așa este teatrul antic față de teatrul brechtian, de pildă. Dar lucrurile nu sunt rigide. Ba nuanțele sunt infinite.

În cartea mea Perspectivele creației (1982), am arătat că viziunea non-aristotelică  presupune viziunea artistotelică sau se trage din ea, oricum, nu o exclude, așa cum anti-materia nu exclude materia, fiindcă nu o poți înțelege și defini decât în funcție de materie. La fel, în matematică, care împarte istoria în două categorii, geometria euclidiană și geometria ne-euclidiană sau a lui Lobacevski. Dar geometria ne-euclidiană nu e antagonică sau contradictorie cu cea euclidiană, ba s-au construit modele geometrice moderne care verifică spațiul euclidain. Mai mult, geometriile neeuclidiene arată că sunt posibile mai multe sisteme geometrice, dovadă că viziunea ne-euclidiană a fost folosită de Einstein pentru a-și formula teoria relativității.

În literatură, lucrurile sunt mai simple, se face diferența între o povestire cursivă, logică, cronologică, și o povestire labirintică, ilogică, între o povestire convențională și una neconvențională. Ca între romanul Frații Karamazov, de pildă, și Ulysses al lui Joyce. Iar Immanuel Kant merge și mai departe și susține că orice tip de viziune artistică are la bază gândirea logică. Așa a procedat Caragiale, cum a demonstrat Solomon Marcus în Poetica matematică, unde analizează comediile sale pe baza teoriei probabilității. Însuși teatrul absurdului este o mostră de logică, o logică specifică, dar radicală!

*

Aceste gânduri mi-au fost declanșate de o comedie colosală, pe care am revăzut-o recent, filmul Bridget Jones’s Diary / Jurnalul lui Bridget Jones (2001), după cartea omonimă a jurnalistei britanice Helen Fielding, care a adunat în ea articolele sale scrise săptămânal în ziarul „Independent”, unde ținea o rubrică în care relata cu umor viața unei tinere de 30 de ani în căutarea dragostei. Citisem de mult cartea lui Helen Fielding, care a avut un succes fulminant, s-a vândut în peste 4 milione de exemplare și a devenit un simbol al mișcării feministe mondiale. Bridget Jones a ajuns un asemenea fenomen global întrucât ea a simbolizat aspirațiile și confuziile femeilor din întreaga lume. A fost o descătușare, o revenire la independența și demnitatea femeii, a iubirii, ceva similar cu ceea ce azi înseamnă mișcarea Time’s Up, împotriva hărțuirii sexuale.

Bridget Jones (Renée Zellweger) este un  personaj atipic. Ea face toate lucrurile pe dos. Este singură, s-a îngrășat, bea, e aproape alcoolică, are un serviciu de jurnalistă în care eforurile ei sunt acelea de a se îmbrăca cât mai sfidător, ca să-l ațâțe pe șeful ei, Daniel Cleaver (Hugh Grant). Tuturor le pune porecle și nu-i pasă de nimic, nu respectă nici o regulă. Îi e teamă să nu ajungă un fel de Miss Haversham, personajul lui Dickens, de aceea hotărăște să scrie un jurnal și să-și limpezească mintea. Decide să slăbească și să găsească un prieten drăguț, care să nu fie alcoolic, obsedat de carieră, labil emoțional și pervers.

Observațiile vieții, judecățile pe care le emite, dar și felul cum gătește (supa de legume îi iese „albastră”), cum se îmbracă și vorbește țin de un limbaj total ne-euclidian, ne-convențional, non-aristotelic. Nimic nu pare să se lege, să aibă logică într-o lume post-feministă foarte confuză, în care viața de salon londoneză este stăpânită de Eros, dar un erotism violent, axat pe putere, alcool și bani.

Bidget se trezește deodată atrasă de doi bărbați, care au fost colegi de colegiu, Daniel și Mark Darcy (Colin Firth), dar și-au trădat iubirea, unul i-a luat iubita celuilalt, nu se știe care pe care, nu aflăm nici după ce ei se bat, disputându-și-o pe Bridget, care asistă neputincioasă chiar de ziua ei la bătaia lor, asemenea celorlalți locatari ai străzii. Bridget va opta în final pentru Mark, care are un viitor clar, e avocat și propus să meargă în America, față de Daniel, care a înșelat-o, încă de la prima întâlnire, apoi ea și-a dat demisia și a devenit vedetă de televiziune.

Toate întâmplările sunt însă neconvenționale, adică altfel decât ne așteptăm, dacă punem la lucru gândirea normală. Și totul este presărat cu umor, cu gaguri foarte originale. E un limbaj plin de spiritualitate. Dar toată literatura feminină engleză este neconvențională, de la Mary Shelley și Charlotte Brontë la Jane Austen și Virginia Woolf. Acest spirit este englez pur sânge și el se află strălucit exprimat încă de Shakespeare, prin personajele sale feminine, foarte personale, independente și de o mare forță intelectuală. Raportul femeie-bărbat este unic reliefat în acest limbaj.

Spiritul englez se află strălucit și în Jurnalul lui Bridget Jones. Și cel mai bine se vede acest mod neconvențional de  mainfestare în poveștile de iubire. Iubirea este terenul cel mai generos de a ne juca de-a viața și de-a literatura.

Este o poveste de iubire atipică, din care nu lipsește însă latura morală, fiindcă, oricât de trăsnită este Bridget, ea dovedește că știe ce vrea, adică reușește să-și controleze viața haotică și să-și găsească un echilibru sufletesc în lumea nesigură și libertină în care trăiește. Iar regizoarea engleză Sharon Maguire găsește și ea mijloacele neconvenționale (senzaținală este banda sonoră!) de a reliefa tocmai abilitatea lui Bridget, o abilitate ieșită din comun de a supraviețui.

Și a supraviețuit toată lumea. Neconvențional este și faptul că filmul a avut un deviz de 25 milioane de lire și încasările au depășit 300 milioane de dolari! Așa că nu e de mirare că succesul a devenit serial. O continuare a acestei povești realizează Sharon Maguire în Bridget Jones’s Baby (2016), tot cu Renée Zellweger protagonistă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*