Conform documentelor ONU, în perioada 2007-2017 au plecat din țară un număr de 3,4 milioane de români, cifra care ne plasează pe locul doi în lume, după Siria, în privința emigrației. Iar din cauza condițiilor proaste de pe piața muncii interne, numărul străinilor care vin în România este foarte mic (în perioada semnalată s-au stabilit la noi 117 mii străini, dintre care mulți sunt refugiați), iar situația se anunță tot mai dramatică în anii ce vin.
În mod cert, realitatea ne arată că istoria României este legată de un exod al românilor, mai ales în momente de criză. Sigur, niciodată ca azi, începând din 1989, nu a existat o criză așa de prelungită și un exod așa de mare al românilor, peste cinci milioane, care au luat drumul străinătății.
Cauzele sunt multiple. Dar eu am să mă refer aici la cele din sfera culturii. Mereu m-am întrebat de ce Eminescu nu a ales calea străinătății, de ce nu a ales să rămână la Viena sau Berlin, acolo unde își făcea studiile? Și există opinia că dacă rămânea și își scria opera în limba germană, sigur era mult mai cunoscut. Dar a ales să fie român și să se întoarcă să lupte pe baricadele româneșți. Și cu ce s-a ales?, ar întreba Mircea Eliade, care s-a socotit pe sine al doilea Eminescu. Asocierea pe care o face cu marele poet, începând de la inițialele comune (M.E.), este obsesivă: „Mă regăsesc perfect în ambivalenţa, nervozitatea, instabilitatea poetului (…) e stranie coincidenţa iniţialelor: M. E.”. Eliade considera că Eminescu este un geniu necunoscut pentru că a ales să rămână în România. Iată o cugetare răscolitoare, una dintre cele mai teribile premoniții asupra a ceea ce avea să se întâmple cu viitorul României: „De câte ori Eminescu nu m-a ajutat să suport condiţia de a mă fi născut român, adică fiul unui neam fără noroc, ursit de geografie şi istorie unei lamentabile prăbuşiri în masă slavă?!… Dar astăzi, nici măcar duhul Luceafărului nu m-a putut linişti. Din nou, sentimentul iminentei, inevitabilei catastrofe istorice. Când îmi închipui cum vor pieri elitele româneşti, cum se vor suprimă personalităţile, cum se vor desţăra sute de mii, poate milioane de români, că să piară ghimpele român din marea comunitate slavă, mă apucă un fel de desperare. De ce, Doamne, ne-am mai născut? De ce am ajuns la o conştiinţă românească a lumii, dacă trebuie să fim înghiţiţi?” (10 martie 1944).
Sunt de o mare actualitate gândurile lui Eliade pe tema condiției de a se fi născut român scrise în anii ’40 în Jurnalul portughez: „Am înţeles un lucru: că dacă m-aş fi aflat în străînătate, în postul de azi, de cinci-şase ani – aş fi fost un scriitor european” (9 octombrie 1941). Avea 34 de ani, avea conștiința genialitățîi sale, ba se consideră superior lui Goethe: „Nu cred că s-a mai întâlnit un geniu de o asemenea complexitate – în orice caz orizonturile mele intelectuale sunt mult mai vaste că ale lui Goethe”. Se considera printre puținii creatori ai lumii care îndrăznea imposibilul: „Eu încerc un lucru grandios: o nouă sinteză a culturii universale”. Dar acest lucru nu era posibil în România: „Nu poţi fructifică pe planul universal al ştiinţelor activând în cadrul limitat al unei culturi minore”. Și mai departe: „Cât de mult mă striveşte acest complex de inferioritate al unei culturi mici, silite să se facă cunoscută prin orice mijloace şi cât mai rapid”. Și adaugă: „Ce fericiţi sunt franţuzii şi englezii, care nu simt nevoia de a se mai face cunoscuţi – ci numai de a fi bine înţeleşi”.
El compară mereu România cu Portugalia și spunea că „mă simt prost aici, mă simt nelalocul meu”. Simțea „un dezgust final de istorie. O sete de sinucidere”. Voia să se ducă pe front, dar „nu pentru că să mă bat, ci pentru că să mor”. Este semnificativă și referirea la limba, cu aceeași obsesise dacă se poate crea universal în limba română! Îl obseda deci „aceeaşi problematică a validităţîi şi ecumenicităţîi creaţiei în Portugalia şi în limba portugheză, pe care ne-o punem şi noi (îndeosebi Cioran şi cu mine) pentru «şansele» de a crea universal în România şi în limba română”.
În această ordine de idei, sunt copleșitoare meditațiile eliadești, dar framântările sale din Jurnal ne lămuresc asupra marelui sau destin, pe care și l-a decis singur, când a trebuit să aleagă între a se reîntoarce în țară, unde îl aștepta moartea, și a alege exilul, Parisul și apoi America, Chicago. Dilema lui se lămurește clar în paginile acestui Jurnal portughez.
Sigur, unele lucruri sunt relative. Cum se explică, de pildă, faptul că multe valori sunt cunoscute, de notorietate, încununate chiar cu Premiul Nobel, deși aparțin unor țări cu limbă provincială, ca româna, precum norvegiana, suedeza, olandeza, daneza, poloneza și multe altele? Se explică prin faptul că limba nu este o problemă. Important este ca opera să fie genială, fiindcă de tradus o carte azi nu mai este o problemă. Nu mai vorbesc de artele vizuale. Sunt alte condiții ca valoarea să se impună. Și condiția principala este ca țara respectivă, din care scriitorul sau artistul face parte, să-l susțină, să-l promoveze. Ori la noi, la români, țara nu face nimic pentru valorile ei, mereu apare vorba de împrumut: „Nu te întreba ce face țara pentru tine, întreabă-te ce faci tu pentru țară”. Dar poți să faci un munte pentru România, nimeni nu-ți va mulțumi sau ajuta la nevoie. Eminescu i-a dat țării limba modernă, a ridicat graiul românesc la sferele cele mai fine ale cugetării, iar țara nu e în stare să-i facă un bust la New York, deși locul unde să fie amplasată statuia este aprobat de primăria orașului de peste 40 de ani! Eminescu nu se află în librăriile și bibliotecile americane, fiindcă nu este tradus. Se traduc tot felul de amartaloi, de urticari, care trec vremelnic pe la ICR, deși sunt niște nulități.
Nu limba este o problema, de altfel, Eminescu este intraductibil chiar în limba română, nu faptul că româna nu este o limba de circulație universală, ca engleză, ci felul cum țara lucrează pentru sine prin valorile ei. Nu o dată am dat exemplu ce minuni fac irlandezii pentru valorile lor, sud-coreenii, nu mai vorbesc de chinezi sau evrei…. Mircea Eliade nu este cunoscut nici în țară să așa cum este în afară ei. La fel Brâncuși. Am scris cartea BRÂNCUȘI ÎN AMERICA. Nimeni din România nu a vrut să o publice, deși am scris la toți oficialii în drept, au publicat-o în schimb imediat americanii de la Amazon. La fel, cartea SHAKESPEARE ȘI EMINESCU, după cum ICR a respins și proiectul ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK. Mi s-a răspuns de către un director al ICR: „După ce că au fugit din țară, acum să-i mai și promovăm?”… Țara este inertă văzută din afară. L-au băgat pe Eminescu în debara, iar pentru cel mai cunoscut scriitor român din lume, Mircea Eliade, oficialitățile nu au făcut nimic pentru a demonta legenda că Eliade ar fi fost legionar sau „fascist”, cum scrie el când se anunță o nouă schimbare de guvern și vine „Vişoianu la externe”. Cazul lui seamănă cu cel al lui Dostoievski, acuzat a fi fost „socialist” și condamnat la moarte pentru vina de a se fi dus o singură dată la o întrunire a utopiștilor socialiști.
Situația din țară îi împinge pe români la exil. Exodul se datorează crizelor politice din interior. Și este o tragedie. Cine dorește să emigreze dacă în țară ar fi bine, dacă ar fi o stare de siguranță și normalitate? Există o întreagă literatură despre soarta pribeagului.
Bineînțeles că au dreptate cei care au observat că nu e mai bine într-o țară străînă decât acasă. Poporul are multe vorbe înțelepte privind bejenia, începând cu proverbul: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună e în țara ta!” Însă viață e scurtă și omul caută disperat o ieșire din criză. Și alege exodul. Dar nu este o soluție. Soluția este să muncim pentru țară, să facem țară puternică, așa cum fac nemții, care nici limba lor nu are mare circulație, nu mai vorbeasc de ruși sau chinezi, să ne asimilăm românismul că pe o datorie. Și totul trebuie să înceapă cu cei care o conduc, ei să fie buni români și să înțeleagă că nu se mai poate așa, că tocmai ei, ca români aleși, să fie cauza exodului neîntrerupt, cum se întâmplă azi, când schimbarea de guverne duce la slăbirea totală a încrederii tinerilor în România și de aceea ei caută să plece. Unde? Unde nici nu văd cu ochii. În necunoscut. Într-o beznă în care toate locurile sunt ocupate. Străinii au problemele lor, ei își ajută compatrioții în primul rând, iar românii sun tratați ca sclavi, ca slugi. Rari sunt cei care țâșnesc în față, pe locuri demne de valoarea lor. În America există o vorbă: „Americanii îți iau cu zece mâini și îți dau cu un deget”. Soarta transfugului este cumplită, ca în filmul în care se povestește cum au fost importați șobolanii din Europa în America.
Dar și mai cumplit este când acasă toate locurile sunt ocupate și românii nu au unde să se întoarcă, deși s-au creat Ministerele Minciunii, unde nimic nu funcționează, precum Ministerul Românilor de Pretudindeni și Ministerul Fondurilor Europene, din care se îndoapă numai unii, cei care dețin puterea și au salarii amețitoare. Toată criza aceasta politică este o diversiune, fiindcă ea convine de minune celor de la putere, care îi sfidează și pe români, și pe cei din UE, pe toată lumea. S-au învățat să trăiască în criză, ca porcii în lături, le priește confuzia, ceața, respirata lor se petrece din criză în criză. Dacă nu ar există instabilitatea, ar fi morți. Pe ei certitudinile îi omoară, iar cea mai mare certitudine, care le stă în gât, este Valoarea.
Este bine că politrucii țării să între în bibliotecă și să ia seama la această însemnare a lui Eliade din anul 1944, când avea spectrul șomajului departe de țară:
„Aflu că ministrul Cădere m-a «lucrat» la Bucureşți. Vrea cu orice chip să scape de mine, deşi îşi dă bine seama că, dacă România există astăzi în Portugalia că realitate, iar nu că relaţîi diplomatice, se datorează în primul rând muncii şi prezenţei mele. Şi mai vorbim de persecuţiile lui Eminescu…”. Dar cum să recunoască oficialitățile de la București că prezența unei valori românești în lume, oriunde ar fi ea, e mai importantă decât toate aranjamentele diplomatice? Dacă ar recunoaște așa ceva, și-ar pierde obiectul muncii, al aranjamentelor de culise. De aici și până la persecuții nu mai e decât un pas.
Lasă un răspuns