Istoriografia este fascinantă pentru că poți identifica în cercetări care nu au legătură directă cu studiul istoriei subiecte interesante pe care le poți îngloba cu acribie în analiza sensului sau scopului istoriei. Citeam zilele trecute un articol de Alex Ștefănescu în rubrica sa binecunoscută din Evz.ro despre o carte a unui psihiatru bucureștean. Cartea analizată de criticul literar este un bun prilej de reflecție privind esența societății în general și a comunismului în particular. Cartea scrisă de doctorul psihiatru Simona Trifu „Alianța terapeutică în spațiul psi. Realități și paradigme clinice” (Ed. Universitară, Buc. 2017) pune problema sinuciderii personalităților, mergând pe ideea că acestea când ajung în top, la succes, devin un fel de ținte în fața mediocrilor. Faptul că realizările nu le sunt recunoscute, ba mai mult comunitatea încearcă să dea „statuia de pe piedestal” creează un dezechilibru mental pentru personalitate, obișnuită să construiască, fapt care duce la sinucidere.
Fenomenul sinuciderii în rândul „oamenilor de top” este un fenomen legic, pe care îl transpune și societății în general. Specialista analizează punctual cazul omului care „nu vrea să fie ca x, ci vrea să fie x”. Asistăm astfel la un canibalism social în care oamenii incapabili doresc să ia locul personalităților capabile, fapt ce produce un declic grav în societate, un fel de canibalism social. Aici este cheia de fapt a comunismului: incapabilii, marginalii, ratații formează o conjurație a mediocrității, pentru a lua locul celor capabili, a personalităților creatoare și a elitei în general. Cel care nu compune sau creează se transformă într-un ratat social care scrie denunțuri împotriva personalităților, pur și simplu din invidie. Forța distructivă de la începuturi a comunismului ”progresist” a fost tocmai conspirația mediocrității împotriva valorilor, a subteranei sociale împotriva elitei ierarhice, a ateismului nihilist împotriva credinței fecunde. Acest iacobinism distructiv al revoluției franceze de la 1789 a atins paroxismul în timpul revoluției bolșevice de la 1917, care a continuat în mișcarea comunistă din secolul XX, iar astăzi s-a configurat cameleonic în„progresism radical”. Paradigma comunismului este construită pe ură, nu pe iubire. Comunismul progresist este în esență invidia mediocrității contra valorii.
În comunism, omnitudinea ignorantă încearcă să sufoce individul creator. E de fapt tirania comunității împotriva personalității. Furia distructivă a scursurilor umanității este de fapt revoluția comunistă, care dorește să niveleze societatea după chipul mediocrității. Omul banal și ignorant e gârbovit, se uită în jos spre stomac nu spre cer și ideal. Comunismul e un canibalism social al oamenilor nevertrebrați moral și intelectual contra celor cu coloană, demnitate morală și intelectuală. E revolta clasică nihilistă a celor fără rădăcini împotriva unei ierarhizări social-culturale. Doctorul Simona Trifu a cuprins genial esența comunismului, deși nu cred că și-a propus asta, prin analiza punctuală a canibalismului social al incompetenților împotriva competenților. Prin construirea „omului nou”, comunismul a încercat să-l rupă pe om de cultură, inteligență, tradiții și credință pentru a crea o societate amorfă, fără rădăcini morale și intelectuale, în jurul unui tiran, ridicat la rang de semizeu: Lenin, Stalin sau Mao. Omul fără tradiții, rădăcini și credință este un mancurt, o vietate ușor manipulabilă de către dușmanii libertății. Azi comunismul nu mai are chipul clasic al marxism-leninismului, ci a îmbrăcat noi forme „progresiste”, dar în esență e același ca interes și mod de aplicare sau acțiune privind tipologia umană, pornind de la Lenin la corporațiile de astăzi.
Apropo de canibalismul social al comunismului: în timpul revoluției culturale din vremea lui Mao, gărzile roșii și-au mâncat la propriu profesorii ducând paradigma progresistă împotriva trecutului la o formă excesivă de canibalism real și social. Mai mult, aceste gărzi roșii în furia lor distructivă împotriva credinței și tradiției au profanat mormântul lui Confucius și au distrus obeliscul acestuia din localitatea unde era înmormântat învățatul din regiunea Lu, într-o încercare disperată de a distruge vechile ierarhii elitiste și a se implementa „omul nou”, spălat pe creier care nu se mai ruga cu speranță la o forță transcendentă, ci la zeul zilei sau clipei: Mao. Acest tip de revoluție culturală chineză s-a întâmplat sub diverse forme în tot spațiul european în perioada comunistă. Falimentul comunismului, dar și al progresismului extrem se datorează prăbușirii interioare a omului, care a dus la căderea economică și socială, pentru că o societate care își distruge valorile și nu le promovează, e condamnată la pieire. Lumea nu poate fi condusă de incompetenți, iar ideologia progresistă radicală nu ține de valoare, foame și competiție socială. Lipsa competiției și a ierarhiei valorice duce progresismul comunist spre neant. Ideologia comunistă e de fapt o religie a morții în care canibalismul social este o paradigmă sine qua non pentru crearea și impunerea „omului nou” rupt de origini și fără niciun Dumnezeu.
Lasă un răspuns