Urcând pe serpentinele Dealului Negru de la Dedulești (comuna Morărești, județul Argeș, locație renumită pentru celebrii săi mici „mari”) am văzut din trecerea grăbită a mașinii un înscris pe zidul de protecție al malului abrupt: „Armânlu nu cheari!” (Aromânul nu piere!). A devenit ca un lucru natural faptul de a întâlni asemenea fraze, îndemnuri sau sloganuri, scrise anonim pe băncile din parcuri, pe zidurile munților, acolo unde nu te aștepți. „Basarabia e România!”, „Nu te preocupa. Ești frumoasă!”, „Nu te preocupa. Totul va fi bine!”, „Vine Iisus!”, „Armânlu nu cheari!”, „România-Noul Ierusalim”, etc. Ca un mesaj primit de la un părinte, de la un frate mai mare, aceste înscrisuri ne fac să abordăm o altă stare, să avem o liniște sufletească de care aveam nevoie fără să știm. Neobligându-ne cu nimic, mesajele acestea sunt concluzive și pozitive.
Dar cine sunt aromânii? Aromânii (numiți în România și „români macedoneni”, macedoromâni, macedoneni latini, macedono-vlahi sau, mai popular, machedoni) sunt o ramură a latinității răsăritene, alături de dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni. În Grecia, în mediul academic oficial sunt considerați pe nedrept „greci antici latinizați”, adică parte a poporului grec. Numărul lor este greu de estimat, fiindcă există numeroase căsătorii mixte și fiindcă mulți aromâni nu mai vorbesc limba aromână, astfel că estimațiile variază de la 100.000 până la 250.000, sau chiar mai mulți. Ei nu trebuie confundați cu „macedonenii”, care sunt locuitorii regiunii istorice Macedonia în sensul larg (fie ei greci, slavo-macedoneni sau alții), sau cetățenii Republicii Macedonia în sensul mai îngust al cuvântului. Despre istoria lor eu spun că sunt urmați ai Geților de Aur primordiali care au ocupat la un moment dat toată Europa, iar apoi s-au retras pe înălțimile munților și s-au dedicat creșterii animalelor.
În Evul Mediu aromânii au creat în 1186 în bazinul Dunării de jos și al Vardarului (sudul actualei Românii, Bulgaria și actuala Macedonie) un mare regat, atunci denumit Regnum Bulgarorum et Valachorum (iar azi cunoscut ca Țaratul vlaho-bulgar, denumit de istoricii bulgari și de străini ca Al doilea țarat bulgar). Au mai existat și comunități semi-autonome pe teritoriul actualei Grecii, cum ar fi „Vlahia Mare” sau „Vlahia Mică”. Ulterior aromânii au jucat un rol important în independența mai multor țări balcanice cum ar fi Bulgaria, Albania și Grecia, față de Imperiul Otoman. În afara acestor formațiuni politice istorice, aromânii nu au creat, nici revendicat state, cu o singură excepție, efemeră și socotită uneori ca o aventură politică: crearea în 1941, sub controlul Italiei a așa-zisului „Principat din Pind”, după ce armata Germană a înfrânt Grecia. În Grecia, aromânii se împart în mai multe grupuri, dintre care cele mai mari sunt: cea a „grămuștenilor”, cea a „pindenilor” și cea a „fărșiloților”. Primele două ramuri se autodenumesc armâni în timp ce „fărșiloții” se autodenumesc rămăni, rumăni, remeni sau chiar romăni. Toate cele trei ramuri sunt cunoscute de greci sub denumirea de Βλαχοι („vlahoi”). „Grămuștenii” și „pindenii” sunt porecliți depreciativ ca „Κουτσοβλαχοι” („cuțovlahi”, care înseamnă „vlahi șchiopi”); o altă ipoteză avansată ar fi tot un peiorativ, dar turcesc: „Koçiflakler”, „vlahii berbecilor”, referitor la păstoritul cu care se ocupau) sau din „Küçükiflak”, „micii vlahi”, ambele puțin verosimile. „Fărșiloții” sunt denumiți de greci „Αρβανιτοβλαχοι” („vlahi arvaniți”), de bulgari drept „vlahi arbănași”, adică „vlahi albanezi”.
„Grămuștenii” sunt concentrați mai ales în nordul și centrul Macedoniei grecești (nomele Cojani, Custura, Florina și Grevena) în timp ce „pindenii” locuiesc în sate din Munții Pindului din Macedonia de sud-vest, în Epirul de nord, respectiv în vestul Tesaliei. Unele comunități de „fărșeroți” constituie majoritatea locuitorilor din șapte sate situate la sud de Epir, în Aetolia-Acarnania, zona cunoscută în evul mediu sub denumirea grecească de „Megali Blaxia” („Vlahia Mare”). Sate răzlețe, locuite compact de „fărșeroți”, se întâlnesc și în Macedonia, pe culmile muntelui Vermion („Grămăticuva de sus” și „Grămăticuva de jos”), dar și în Tesalia de sud-est, în apropierea portului Volos, cum e cazul așezării Sesclu sau Sesklos. Toți „fărșiloții” se autodenumesc „rămăni” (cei care rămân), însă nu toți aromânii se autodenumesc „fărșiloți”. Acesta din urma este cazul aromânilor din localitatea Megidei sau Midzidei (în grecește Kefalovryssi). O altă populație de aromâni se găsește pe versanții vestici ai muntelui Olimp, în sud-estul Macedoniei grecești. Acești aromâni nu sunt nici grămușteni nici fărșeroți, iar în virtutea geografiei, nu pot fi considerați nici pindeni, întrucât muntele Olimp nu face parte din lanțul munțiilor Pind. Totuși, particularități lingvistice și de altă natură i-au determinat pe cercetători să ajungă la concluzia că acești aromâni (sau „vlaho-olimpieni”, cum au mai fost numiți) au rădăcini în așezări tradiționale aromâne din Pind, de unde au emigrat ulterior, în evul mediu timpuriu, în zona Olimpului. Satele locuite compact de aromâni sunt denumite de greci „Τα Βλαχοχώρια” („Țara aromânilor”).
Comunități aromâne mai mici, provenite tot din Pind, se întâlneau odinioară și în toate insulele Ioniene, îndeosebi în Cefalonia, unde se refugiaseră după cucerirea otomană, și unde s-au păstrat până azi localități numite „Vlahata”, „Coborâta”, și nume de persoane ca „Muțatos” sau „Kalovlahos”. Departe de a fi reprezentat în decursul istoriei o entitate omogenă, cele trei mari grupuri ale aromânimii din Grecia vădesc anumite diferențieri, cel mai probabil datorate influențelor externe la care au fost expuși. Diferențele dintre grămușteni, fărșiloți și pindeni sunt de ordin cultural, lingvistic și, într-o oarecare măsură, vestimentare. Ca exemplu tipic, verbul a fi se conjugă complet diferit. Astfel, se conjugă „Mini escu” la grămușteni și fărșeroți, respectiv „Io hiu” la aromânii din Pind, Olimp și în unele sate din Vermion. La persoana a II-a singular se spune „Tini hii” pentru prima grupare, respectiv „Tini eshtsă” la grămușteni și fărșiloți. Formele „mini escu/esc” au fost semnalate de Theodor Capidan de asemeni la mocanii din Rășinari și la cei din Soveja, Vrancea, în România.
O altă clasificare, mai mult politico-culturală decât etnică, îi împarte pe aromâni în două facțiuni: cea tradițional filo-otomană, ulterior filoromână, și cea filoelenică. Filo-otomanii, majoritari până în 1912, erau denumiți peiorativ de ceilalți Turcomani (cei dintre ei care trecuseră la religia islamică, și a căror limbă a evoluat diferit de dialectele aromâne, fiind ziși Turciți, ulterior Megleniți după masivul Meglen unde s-au așezat; ca o ipoteză personală știu că „meglenă” mai are sens și de „menstruație”, iar legătura cu aceasta se face prin menționarea „timpului noii creații ce va veni după ploaia roșie a Marii Zeițe (menstruație)”, așa cum numele de Macedonia poate veni de la floarea de mac cea roșie și nodul creației (încrengătura; timpul dublu – amețit; nodul lui Hercule, al lui Isis, etc.)), în timp ce filogrecii, deveniți majoritari după 1913, au fost denumiți peiorativ de cei filo-otomani grecomani respectiv cațaoni, cațani sau căciăuni.
De altfel, cara-cațanii respectiv saracacianii sunt, se pare, un grup de aromâni fărșiloti grecizați în secolele al XVIII-lea și XIX-lea. Inițial, ca orice minoritate, aromânii au căutat mai înainte de orice să poată rămâne în localitățile și zonele pe care le locuiau, încercând să-și concilieze vecinii și autoritățile. Cei dintre ei care, în 1913, după al doilea război balcanic, s-au declarat membri latinofoni ai „Ελληνικη εθνικη κοινονια” (națiunii grecești) au fost acceptați ca cetățeni de drept în Grecia (în care, ulterior, a apărut teza că originea lor ar fi de căutat printre populația greco-macedoneană romanizată de-a lungul Căii Egnatia). Cei care, în schimb, luasera poziție împotriva Greciei, precum și o parte dintre cei care, în 1913, au fost puși sub stăpânirea Albaniei, Serbiei sau Bulgariei, au căutat și obținut sprijinul României, constituind de atunci încoace facțiunea filo-română (istoriografia românească socotindu-i, ca și cea sârbească și bulgărească de altfel, ca fiind separați în Evul Mediu timpuriu de românimea nord-dunăreană). O parte dintre aceștia, de altfel, au fost emigrat și cerut permisiunea de stabilire în „Patria mamă” între anii 1919-1925, fiind așezați în Dobrogea de Sud, descendenții lor constituind astăzi marea parte a comunității aromâne din România. Ceilalți au beneficiat, între 1918 și 1944, de finanțarea unei rețele școlare în limba română în Grecia de nord (prin acord cu acest stat), dar, între 1938 și 1941, o parte din această rețea a propovăduit elevilor ideile ultra-naționaliste ale Legionarilor, ceea ce s-a încheiat prin desprinderea definitivă a unei părți din aromânii filo-români de Grecia, prin „aventura principatului din Pind” și printr-un dezacord profund și durabil între aromânii filo-eleni și cei filo-români. Localități compact filoromâne se pot întâlni astăzi în munții Pindului la Avdela, Turia (în grecește Deskati), în munții Vermion la Doliani și cele două Grămăticova, la Cândrova, la Selia lânga Veria, și parțial la Băiasa (Vovousa) și Perivoli. Aromâni cu simțământe filoromâne mai există, deși în minoritate, în multe alte localități, dar majoritatea dintre aceștia trăiește astăzi în România sau în diaspora.
În Grecia bulgari denumiți „eleni slavofoni” și albanezii, numiți „eleni albanofoni” sau „arvaniți”, nu sunt recunoscuți ca minorități naționale. În Grecia doar cei ce descind din vechii eleni sunt recunoscuți ca băștinași. Majoritatea acestora sunt grecii propriu-ziși, dar și aromânii filo-eleni sunt considerați băștinași și membri ai națiunii, ca „greci vorbitori de limbă neolatină” sau chiar „vorbitori ai unui idiom grecesc” (fabricând o istorie antică și o lingvistică alternativă și supralicitând rolul jucat de aromâni în crearea Greciei moderne) parte din „Elleniki ethniki koinonia” (comunitatea neamului elenic). Guvernul grec nu face nimic pentru păstrarea limbii aromânilor din Grecia. Prin asociațiile sale pan-elenice îngrădește drepturile de manifestare culturale aromânești, acționează pentru orientarea opiniilor împotriva acțiunilor românești (vezi scrisoarea POPSV către Consiliul Europei). De asemenea Grecia investește resurse financiare importante pentru ca aromânii din Albania, Republica Macedonia și Bulgaria (incluzând Sărăcăcienii din Bulgaria – aromâni nomazi elenizați) să se declare greci. Și statul român… Cea mai mare parte a aromânilor din Albania, care numără în jur de 80.000 (după unele surse numărul lor ar fi de peste 300.000) de persoane, se denumesc ei înșiși „rămâni”, astfel încât clasificarea lor simplu ca „aromâni” este problematică. Ei aparțin ramurii fărșeroților și sunt concentrați în zona muntoasă din sud-vestul Albaniei în jurul orașului Corcea sau Korița. O altă parte a aromânilor a fost sedentarizată în zona de câmpie din jurul orașelor Fier ajungând până pe malul mării Adriatice la Vlora sau Avlona. În anumite cazuri, sate speciale au fost alocate pentru aceștia de către statul albanez, cum ar fi exemplul așezării denumită Anton Poci. Cea mai cunoscută așezare istorică aromână este localitatea Moscopole din sud-estul Albaniei, distrusă aproape în totalitate de trupele albaneze conduse de Ali Pașa în 1788. Aromânii din Albania nu sunt recunoscuți de către autoritățile albaneze ca minoritate națională (singurele minorități recunoscute ca naționale sunt grecii, macedonenii și muntenegrenii, ultimele două minorități fiind mai puțin numeroase ca aromânii), dar în schimb sunt recunoscuți sub denumirea generică și impusă de „Vlahi”. Ei nu beneficiază de mijloace destule (școli, mass-media, instuții culturale, susținere guvernamentală) pentru a-și păstra identitatea proprie. Din acești rămâni, mulți bărbați practicau încă în anii 1950-60 transhumanța, fără să aibă domiciliu fix, așa cum i-a surprins etnologul clujean Petru Neiescu într-una din vizitele sale pe teren. Se pare ca aceștia nu sunt fărșeroți propriu-ziși, ci sărăcăciani care au reușit să scape de procesul de grecizare stabilindu-se în decursul diferitelor perioade istorice în spațiul albanez. Vechea politica de sprijinire de către București a instituțiilor de învățământ și stabilimentelor bisericești pentru rămânii aromâni pare să se reînnoade, și mai recent Atena se confruntă cu concurență din partea României. În Albania, pe lânga susținerea școlii și grădiniței de la Divjaka, unde învață româna și aromâna peste 60 de copii, s-au alocat peste 2 miliarde de lei pentru Biserica ortodoxă aromână „Schimbarea la Față” din Corcea, patronată de Patriarhia română unde activează preotul-paroh aromân fărșerot Dumitrache Veriga. Cel mai vestit și apreciat fotograf profesionist contemporan din Albania, Aurel Duka, este aromân. Fatos Nano, alt aromân, a fost prim-ministru din partea Partidului Socialist în perioada 1991-2005.
Pe 13 octombrie 2017, Parlamentul albanez a votat un proiect de lege privind protecția minorităților etnice, aromânii primind astfel statut oficial de minoritate națională. În Republica Macedonia, aromânii aparțin mai ales ramurii „grămuștenilor” și sunt concentrați în regiunea Štip–Kočani respectiv Ovce Polje. La mică distanță de Bitola, la o altitudine de 950 de metri, se află două așezări tradiționale aromâne, Gopeș, respectiv Muloviște, unde au existat școli românești și puternice nuclee filoromâne încă din anii 1880. Aceste două așezări oarecum izolate se remarcă printr-o arhitectură vernaculară în care predomină case solide și spațioase din piatră, construite uneori cu mai multe nivele. Un caz aparte îl reprezintă satele Beala de Sus și Beala de Jos, situate tot la mare altitudine, lângă granița cu Albania și care sunt locuite de fărșeroți, parțial în comun cu albanezi ghegi. În Republica Macedonia, guvernul recunoaște cifra oficială este de 8.467 aromâni care au o situație mai bună decât în alte țări fiind reprezentați în parlamentul macedonean și având dreptul să-și păstreze identitatea etnică, lingvistică, religioasă și culturală, precum și dreptul la învățământ în limba maternă, în parte și datorită faptului că aromânii sunt printre puținele naționalități conlocuitoare care susțin tânăra republică macedoneană. Aromânii erau concentrați până de curând în regiunea Pirin sau Macedonia Pirinului, la sud-vest de Sofia, în jurul localității Giumaia sau Dzumaia de munte, astăzi parte a orașului redenumit Blagoevgrad, care, până în 1913, s-a aflat sub administrație otomană directă. După această dată Giumaia a intrat în componența statului bulgar, iar aromânii grămușteni de aici (supranumiți „cipani”) au fost supuși unei campanii dure de bulgarizare. Din acest motiv, o mare parte a acestora s-a stabilit ulterior în Regatul României, în Cadrilater, de unde au fost împroprietăriți ulterior în Dobrogea de nord. Un alt segment al aromânilor grămușteni din zonă, aceștia filo-eleni, s-au mutat în nordul Greciei, unde pot fi intâlniți și astăzi în orășelul Prosotsani. În Bulgaria propriu-zisă, aromânii se află astăzi doar izolat, în aria muntoasă din sud-vest. În număr mai mare locuiesc în așezarea Peștera, dar marea majoritate a aromânilor a fost bulgarizată în decursul secolului XX, prin asimilarea școlară. Există în această țară toponime (Cleava, Cula, Clocotnița, Lunga, Montana, Petrossa, Repeda, Vlahina…) și patronime (Frațev, Skurtov, Vlahov…) care până astăzi amintesc de fosta aromânime din Bulgaria, astăzi minimizată de istoriografia oficială. În afară de aromâni, denumiți de bulgari vlasi, Bulgaria găzduiește o importantă populație de vorbitori ai limbii române (dialectul daco-român), care se autodenumesc rumâni. Acești vorbitori, denumiti de bulgari vlahi nu sunt aromâni, ci au un grai asemănător cu graiurile oltenești. Aria de răspândire a acestor români se află mai ales în jurul Vidinului și de-a lungul Dunării până aproape de Ruse. Pe lânga aceștia, există în nord-estul țării și o populație de rudari, romi vorbitori de limbă română (din cauza faptului că înaintașii lor au trăit în robie în Țara Românească timp de mai multe secole, până la mijlocul secolului XIX). Aceștia sunt denumiți impropriu tot vlahi . Aromânii stabiliți în orașele din Bulgaria, mai ales la Sofia, unde influenta colonie macedoromână a prosperat până la începutul secolului XX sunt cunoscuți sub numele de „țințari”, denumire sub care aromânii sunt cunoscuți în Serbia. De curând, aromânii „vlasi” din Peștera și românii „vlahi” din Vidin au început să se organizeze în comun, sub egida unei organizații care îi va cuprinde sub un singur nume etnic, respectiv cel de român. Aromânii și vlahii români nu sunt recunoscuți ca minoritate în pofida intervenției de acum câțiva ani făcute de prim-ministrul de atunci Adrian Năstase. Recensământul bulgar din 1926 dădea următoarele cifre: 69.080 de români, 5.324 aromâni, 3.777 „cuțovlahi”, 1.551 „țânțari” (în total 79.728 de persoane). Divizându-i în diferite subramuri, sub diferite nume, care desemnează de fapt una și aceeași etnie, bulgarii au încercat să dilueze ca număr și mai mult elementul româno-vlah din această țară. Pe teritoriul Bulgariei se află și o populație sedentarizată de sărăcăciani, concentrată în jurul orașului Sliven. Unii istorici i-au considerat pe sărăcăciani drept „aromâni fărșeroți grecizați”. Numărul real al aromânilor din Bulgaria este momentan imposibil de aflat. Deși la recensământul bulgar din 2001 „vlahi” s-au declarat 10.566, iar alte 1.088 persoane drept „români”, în regiunea Blagoevgrad (unde aromânii erau cândva predominanți), doar șapte persoane s-au declarat „vlahi” și alte 45 de persoane drept „români”.
În Regiunea Sofia 195 persoane s-au declarat „vlahi” și 93 persoane drept „români”. În orașul Sofia 26 persoane s-au identificat drept „vlahi” și alte 20 persoane drept „români”, iar în regiunea Pazargik (a nu se confunda cu județul Bazargic!) 109 persoane s-au identificat drept „vlahi” și 34 drept „români”. O situație similară este prezentă în cazul românilor propriu-ziși din nordul Bulgariei. Cele mai multe persoane care s-au declarat drept „vlahi” sau „români” la recensământul bulgar din 2001 locuiesc tocmai în nord-estul Bulgariei, fiind vorba cel mai probabil de romi românofoni (așa-zișii „țigani vlahi” care vorbesc un grai mixt româno-țigănesc): în regiunea Varna s-au declarat 3.620 persoane drept „vlahi” și 440 persoane drept „români”. Drept vlahi s-au mai declarat 1.137 persoane în regiunea Șumen (la care se adaugă 58 persoane care s-au declarat „români”), 1.066 în regiunea Veliko Târnovo (+60persoane declarate drept „români”), 940 în regiunea Razgrad (+118 persoane declarate drept „români”). Actualmente este estimat la aproximativ 15.000 numărul aromânilor din Serbia. Veridicitatea acestor cifre este însă îndoielnică, deoarece la aceste cifre este posibil să fi fost incluși și daco-români, având în vedere că spațiul etnic tradițional aromân nu se întinde și în Serbia, populația aromână emigrând dinspre sud, în special din Macedonia. Majoritatea aromânilor din Serbia nu mai vorbesc limba aromână.
Sârbii îi numesc „țințari” („cincari”). Pentru aromâni, „țințari” e un exonim mai degrabă depreciativ (sinonim în sârbește cu „avar” și „hrăpăreț”) căruia unii dintre ei îi acordă o etimologie mai nobilă, bazată pe apartenența limbii lor la famila romanică, dar fantezistă: copiii [sin] împăratului [țar] – ca „Fii țarului” („Fii Marelui Tată” Conducător, sau „Fii lui Dumnezeu” – ca urmași ai Geților de Aur primordiali, cei trecuți prin zidul de apă al Potopului Universal ce a distrus o lume și salvatori ai omenirii ce a rezidit o nouă civilizație; păstrători ai tradiției). Rolul aromânilor în istoria modernă a Serbiei, mai ales în ceea ce privește introducerea capitalismului în Balcani, este analizat de Dušan Popović în lucrarea sa „O Cincarima”. În regiunea Knjaževac trăiesc câteva zeci de familii de aromâni. La recensământul din 1921 au fost numărați aici (în fosta regiune „Zaglavak”) 69 de „vlahi”, aceștia fiind grupați în satele Radičevac, Varoš și Bučje. În districtul Toplica au fost numărați în 1921: 143 de „vlahi”, în actuala regiune Kosovo și Metohia (fostele districte Zvečane, Kosovo și Metohia) au fost numărați 88, respectiv 178 și 61 vlahi. În districtul Kruševac au fost numărați 325 de vlahi, aceștia fiind grupați mai ales în satele Stepoš, Trimčari și Vitanovac.
În România, slavofonii, turcofonii, germanofonii și maghiarofonii nu sunt recunoscuți ca populație nativă, ci drept minorități naționale. În România sunt recunoscuți băștinași cei ce descind din vechii Traci / Daci romanizați: Proto-Românii. Majoritatea acestora sunt Românii propriu-ziși. Aromânii au un statut particular: considerați drept „Români din sudul Dunării”, ei nu sunt recunoscuți drept minoritate națională, ci ca o parte din neamul românesc, repatriată din Balcani în patria-mamă, conform teoriei istorice care afirmă că „vatra străromână” se găsea exclusiv în nordul Dunării (această teorie este predominantă în România, Serbia și Bulgaria – uitându-se de faptul că Geții de Aur primordiali și-au lăsat urmele materiale și spirituale pe întreg continentul European, dar și pe „vecinătățile” apropiate ale celorlalte continente). Majoritatea aromânilor din România se consideră „Români din sudul Dunării”, ca și Dobrogenii: potrivit unei ample anchete efectuate de profesorul german Thede Kahlîn anul 1998, în satele din Dobrogea, 70-75 la sută dintre locuitorii aromâni nu se consideră sau nu vor să fie considerați minoritate etnică. Datele acestei anchete, care susțin teza potrivit căreia cei mai mulți aromâni din România se consideră români, s-au concretizat în lucrarea de doctorat a lui Kahl intitulată „Ethnizität und räumliche Verteilung der Aromunen in Sudosteuropa” (Etnicitatea și răspândirea teritoriala a aromânilor din Europa de sud-est). O minoritate activă se consideră totuși „minoritate etnică” și au adresat guvernului României o cerere ca să fie recunoscuți drept minoritate națională. Datele statistice oscilează însă în privința tendinței aromânilor de a se autoconsidera minoritate națională, culturală, sau doar lingvistică. Aceste date sunt divergente și contradictorii. Astfel, un segment al aromânilor, provenit mai ales din grămuștenii bulgari (foști locuitori ai comunelor din jurul Giumaiei, actualul Blagoevgrad, din vecinătatea Sofiei, emigrați în România în valuri succesive după 1926) și vorbitor al unei variante de aromână arhaică, au înaintat autorităților din București petiții în care au cerut recunoașterea statutului de minoritate etnică (pe lângă celelalte 19 minorități etnice deja recunoscute în România). La sosirea lor în România, acești grămușteni au fost colonizați ca „macedoni”, iar cetățenia regatului România le-a fost acordată abia după un deceniu. Orientarea acestor grupuri de aromâni este motivată de dorința de a-și păstra vorbirea proprie. Statutul de minoritate le-ar permite să-și păstreze mai bine specificul etnic, cultural și lingvistic. Subdialectele aromânei aparțin patrimoniului european și este în interesul Europei ca acestea să fie protejate și să li se confere un statut aparte.
Aromânii figurează de mai mulți ani pe listele unor organizații europene care au în vedere situația popoarelor așa zis „periclitate” (pe cale de asimilare ireversibilă). Unii aromâni marcanți din România, cum ar fi Matilda Caragiu-Marioțeanu, susțin tot mai frecvent că aromânii din România s-ar afla actualmente într-o criză de identitate profundă. Această criză este artificial întreținută de interferențele politice în domeniul cercetărilor filologice, istorice, etnologice și lingvistice, care se manifestă prin teorii contradictorii și dispute privind originea lor. Istoriografiile moderne, impregnate de naționalisme (vezi „O istorie sinceră a poporului român”, de Florin Constantiniu), tind a demonstra o origine cât mai monoetnică și o întâietate cât mai timpurie a fiecărui popor, chiar în teritoriul acoperit astăzi de statul care îl reprezintă: „vatra străromână” doar în România, teoria vechilor slavi de sud evoluând singuri în Serbia și Bulgaria, sau „grecii latinizați” ca strămoși ai Aromânilor, intră în această tendință. În astfel de teorii, „Linia Jireček”, „Țaratul Vlaho-Bulgar”, „Iașii” sau ponderea cumanilor la Dunărea de Jos și în Balcani, nu sunt negate de nimeni, dar sunt trecute sub tăcere, iar în dezbaterea istorică, rolul strămoșilor minorităților lor de azi este minimizat, sau chiar ocultat.
În acest context, Românii sud-dunăreni apar ba ca imigranți de origine nord-dunăreană în țările balcanice (unde sunt totuși menționati încă din secolul VII, în episodul „Torna fratre” din Teofan Spovednicul și din scrierile lui Theofilact din Simocatta), ba ca „rămășițe răzlețe a unei latinități sud-dunărene strămutată tardiv în nordul Dunării” (teoria istoriografiei maghiare, inițiată de Robert Rössler), ba ca greci latinizați fără nici-o legătură cu Românii (teoria istoriografiei elene, care nu ține nici-un cont de realitatea unui ansamblu lingvistic roman oriental). Astfel disputați, românii noștri sud dunăreni ce se trag din marea „păstaie” a Geților de Aur primordiali (enclavă multietnică pașnică ce a supraviețuit Potopului Universal și s-a dezvoltat mai apoi, având aceleași credințe și aceleași filosofii de viață – tradiții), cum n-ar avea probleme identitare? Regretatul istoric aromân Neagu Djuvara propune o altă variantă: așa cum, în Peninsula Iberică, în Galia și în Peninsula Italică, populațiile latine locale (anume Iberii romanizați, Celții romanizați și Italicii) au evoluat diferit de la nordul la sudul zonelor respective, la fel în Peninsula Balcanică și la Dunărea de Jos, populația Daco-Tracă romanizată a evoluat diferit de la nordul la sudul zonei, „vatra străromână” întinzându-se la nordul „liniei Jireček” pe ambele maluri ale Dunării, iar despărțirea Românilor de Aromâni (și de Megleno-Români) producându-se fără ca unii să descindă din ceilalți, prin instalarea Slavilor între ei, și prin evoluția separată din Proto-Română în Română și în Aromână. Sigurele Românii populare care se datorează unor migrațiuni ar fi, în această ipoteză „sedentaristă”, grupul Istro-Românilor și Vlahia moravă. Toți ceilalți ar fi băștinași acolo unde trăiesc, fie ei Români sau Aromâni… Într-un fel are dreptate, pentru că vlahii – aromânii au „ocupat” vârfurile de munte din toată Europa și i-au lăsat pe ceilalți să ocupe văile mult mai accesibile. Numai că, cei din văi, au trasat granițe și s-au organizat social, izolând în munți pe acești „matusalemi” păstrători ai tradiției primodiale și ne-întrebându-i niciodată „de sănătate”. Așa au făcut și grecii, care au populat țărmurile insulelor și continentului, dar munții nu erau ai lor; acolo erau doar zeii și vlahii noștri (cei trecuți prin Valhala potopului!).
Exceptând statele din Peninsula Balcanică, unde aromânii sunt autohtoni, există comunități sau grupuri de emigranți aromâni care trăiesc în diasporă. Cele mai importante și bine organizate astfel de comunități se află în Statele Unite ale Americii și Canada, în Australia, respectiv în Franța și Germania, dar și în România. Originea acestor comunități este diversă. Germania e țara în care, la Freiburg, își află sediul una din cele mai importante organizații ale aromânilor, cu caracter transnațional, intitulată „Uniunea pentru cultura și limba aromână”. Decanul de vârsta și liderul necontestat al diasporei aromâne este profesorul Vasile Barba din Freiburg. Născut în Grecia, în Megali Livadhia, s-a stabilit în perioada interbelică împreună cu familia în România, de unde a emigrat în Germania. Vasile Barba a contribuit la adoptarea Recomandării 1333/1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind limba și cultura aromânilor, document care în Grecia a fost criticat ca „o nouă iradea (decret) a Sultanului din 1905” și care a recunoscut la timpul respectiv vlahii ca etnie separată de greci în cadrul Imperiului Otoman. Într-un interviu din martie 2006, Barba a declarat că „România e singura patrie a aromânilor”. La Freiburg se află de mai bine de o jumătate de veac o amplă bibliotecă macedoromână. În Italia, la Salo, a trăit în exil Constantin Papanace, aromân născut la Veria, ajuns mai apoi deputat în Parlamentul României și ministru de finanțe. În America, „Societatea Fărșărotul”, înființată în anul 1902 de Nicolae Cican, un fost elev al școlilor românești din Albania, este încă activă în statul Connecticut și cuprinde grupuri eterogene de aromâni, care uneori își percep identitatea în mod diferit sau chiar antagonic unii față de ceilalți. În conjuncție cu „Societatea Fărșărotul”, deși cu personalitate proprie, se află „Congresul pentru cultura macedoromână”, condus de Aureliu Ciufecu, originar din comuna Pleasa, Albania, și absolvent al Liceului Român din Salonica, Grecia. În prezent Ciufecu e consul onorific al României în Statele Unite. Pentru un timp, Ciufecu a fost secretar al „Societății Fărșărotul”, el fiind înlocuit ulterior de mai tânărul Nick Balamaci, un aromân născut în Statele Unite, căruia i s-a reproșat temporar o atitudine fățiș conciliatoare pro-greacă reflectată în tonul editorialelor publicate în buletinul societății. „Societatea Fărșărotul” se află în vizorul diplomaților eleni de la Ambasada Greciei la Washington D.C., care tradițional monitorizează activitatea diasporei aromâne, deseori acuzată de activități așa zise antielene. În Franța, unii aromâni sunt grupați sub egida asociației „Tră Armănami” de la Paris, condusă de omul de afaceri și absolvent al Politehnicii din București Iancu Perifan, care în vremea studenției și ulterior a fost membru al Mișcării Legionare. Aromânii se află în prezent la răscruce de drumuri, iar conjunctura politică pare să le surâdă din nou.
La 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria (pe lângă Grecia) au devenit state membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene, iar cetățenii acestor țări se bucură de dreptul de a călători, studia, stabili cu ușurință în una sau alta din aceste țări. Aromânilor grămușteni de origine bulgară din România care păstrează sentimentul identității lor în această patrie de adopție (vezi revista „Bana Armâneascâ”) li se deschid noi oportunități pentru salvarea propriei identități. Profesorul de istorie contemporană la Universitatea din Viena Max Demeter Peyfuss remarca într-un articol publicat în Curierul Național că „Într-o viitoare Europă comună, aromânii – indiferent de ce parte a frontierei ar trăi (căci frontierele moderne au distrus spațiul natural de viață al aromânilor) – trebuie să obțină dreptul lor nelimitat de domiciliu ca aromâni.”
Pentru ca nemurirea acestei ramuri de românime să fie asigurată, un adevărat blestem aromân le-a devenit imn: „Părinteasca dimândare“. Acesta este legământul pe care-l face neamul vlah al românilor din sudul Dunării cu veșnicia. Populara poezie „Părinteasca dimândare“ este considerată imnul aromânilor, care se juruiesc din generaţie-n generaţie să ţină cu orice preţ la limba strămoşească şi la tradiţiile care i-au ajutat să-şi păstreze identitatea. Cel care a compus versurile de la „Părinteasca dimândare“ („Mustrarea/Blestemarea părintească“) este Constantin Belimace, un aromân născut în Macedonia, în anul 1848, în satul Mulovişte. Înfocat luptător pentru drepturile aromânilor din Balcani, Constantin Belimace vine în 1873 la Bucureşti, pentru a studia să devină dascăl pentru copiii de aromâni din Balcani. Cu alţi trei literaţi aromâni (Andrei Bagav, Ştefan Mihăileanu, C. Cairetti), scoate o revistă intitulată Macedonia. Îşi deschide un birt pe strada Şelari, frecventat de aromâni. Aşa ajunge să se împrietenească îndeaproape cu cărturarii care-l ajută să-şi publice versurile în reviste. Poezia „Părinteasca dimândare“ a fost scrisă într-un moment de cumpănă pentru soarta aromânilor din Macedonia natală. Vizitat de mama sa la Bucureşti, Belimace află veşti proaste despre cei de acasă, care trăiau vremuri de restrişte. Aşa aşterne pe hârtie rândurile care aveau să exprime cel mai bine tradiţionalismul aromân: „Blestem mare să aibă în casă / Care de limba lui se lasă“. Din timiditate i-l prezintă lui Andrei Bagav ca fiind versuri folclorice: «Dacă-i adevărat că-i din popor, apoi ai dezgropat o comoară; dacă-i făcută de tine, aceasta-ţi face osul neuitat, frate Costache», a spus acesta citindu-l. Criticul literar Hristu Cândroveanu compară acest poem cu imnul naţional francez „Marseillaise“, consemnează realizatorii site-ului aromânul.ro. Mânat de îndemnul de a fi aproape de neamul său, Constantin Belimace pleacă înapoi în Macedonia şi lucrează ca intendent al liceului românesc din Bitola – Macedonia. În 1916, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, este luat de bulgari şi dus prizonier în Bulgaria, alături de alţi militanţi aromâni din Macedonia. Supravieţuieşte şi se întoarce la Bitola, unde va rămâne până la finele vieţii, în 1928. Poemul său este lăsat moştenire neamului aromân, oriunde s-ar afla. O interpretare magistrală i-a dat neuitatul actor Toma Caragiu, el însuşi aromân.
Dar care sunt versurile imnului aromân?
„Părintească blestemare/ Porunceşte cu foc mare/ Fraţi de-o mumă şi de-un tată/ Noi, Aromâni din vremea toată/ De sub lespezi de morminte/ Strigă ai noştri buni părinţi/ «Blastem mare să aibă în casă/ Care de limba lui se lasă.// Care îşi lasă limba lui/ Arză-l-ar para focului/Chinui-s-ar de viu pe locu/Frige-i-s-ar limba în focu/ El în vatră părintească/ De copii să nu se fericească/ De familie cununi să nu sărute/ Prunc în leagăn să nu înfaşe/ Care fuge de a lui mumă/ Şi de parintescul nume/ Fugi-i-ar dorul Domnului/ Şi dulceaţa somnului!»“
În dialectul aromân el sună și mai grav:
„Părinteasca Dimândare/ N-aspirgiură cu foc mare/ Fraţ di mumă şi di-un tată,/ Noi, Armani di eta toată./ Di sum plocile di murmintsa/ Strigă-a nostri buni părinţî/ «Blastem mari s-aibă-n casă/ Cari di limba-a lui s-alasă./ Cari-şi lasă limba-a lui/ S-lu-arda pira-a focului,/ Şi s-dirina viu pri loc,/ Să-li si frigă limba-n foc/ El an vatra-li părintească/ Fumealia s-nu-şi harisească;/ Di fumeli curuni s-nu başe/ Nicu an leagăn sî nu-nfaşe./ Cari fudze di-a lui mumă/ Şi di părinteasca-li numă,/ Fugă-li doară-a Domnului/ Si dulţeamea-a somnului!»“
Acesta este blestemul devenit imnul aromânilor noștri, care se juruiesc din generaţie-n generaţie să ţină cu orice preţ la limba strămoşească şi la tradiţiile care i-au ajutat să-şi păstreze identitatea mii de ani. De aceea „Armânlu nu cheari!” (Aromânul nu piere!).
Lasă un răspuns