Infernul, ca un imens șantier…

Ioan Popa nu a luat Premiul Nobel pentru Literatură, deși cartea sa «Robi pe Uranus. Cum s-a construit Casă Poporului», apărută cu peste un sfert de secol în urmă, este una de excepție și prin virtuțile sale artistice, și prin autenticitate, mai precis prin dezvăluirile cutremurătoare asupra «experimentelor» cumplite ale unui regim ce se îndrepta accelerat spre agonie, și – în sfârșit – prin tabloul de largă cuprindere a unei societăți tot mai multilateral subminată de represiune, paranoia la vârf, austeritate tot mai greu de suportat, degradare a vieții economice și sociale, izolare accentuată în lume.

Sunt pagini, în această carte, care consoneaza cu textele cele mai vibrante ale lui Soljenițîn. Dar l-a propus, l-a nominalizat cineva, în România, pe Ioan Popa la Premiul Nobel? Și, de fapt, câți dintre noi l-au citit sau au auzit de această carte a lui? Pentru cărți mai palide și mai puțîn răscolitoare despre realitățile cumplite ale regimurilor dictatoriale din postbelic, scriitori din spațiul sovietic și apoi ex-sovietic, germani, africani sau asiatici tot primesc, de câteva decenii, Premii Nobel. La noi se vorbește mult de «rezistență prin cultură» (dar și prin mediatizare în presă occidentală, și prin pachete primite de la Ambasade din București) a disidenților anti-Ceaușescu. Ioan Popa «a rezistat» în condiții atroce să nu moară pe șantierul Platformei Uranus (cum i se zicea) și puțin a mai trebuit să nu fie deferit justiției militare pentru insubordonare în preziua răsturnării regimului comunist.

Și așa se face că, la numai doi ani după acest moment, îi apare prima ediție a cărții «Robi pe Uranus», într-o versiune trunchiată și cam cu fereală parcă (nu din partea autorului, Doamne ferește). Aveau să urmeze și alte ediții, necenzurate, ba chiar una în franceză, la Paris și, de foarte curând, una la Moscova, în rusă, tradusă de gazetarul, poetul și traducătorul excelent Viaceslav Samoskin. Și totuși, cartea rămâne în continuare prea puțin cunoscută publicului românesc, exegeții literari se feresc parcă să o aducă în discuție, cineaștii și realizatorii de seriale o tot ocolesc. Mai mult, colegii de arme ai lui Ioan Popa l-au exclus la un moment dat din rândurile lor și l-au țintuit cu manie proletară la stâlpul infamiei pentru că ar fi «trădat secrete de stat».

Cartea lui Ioan Popa este nu numai un Infern dantesc de la sfârșitul secolului XX, dar și o adevărată mină bogată în informații prețioase despre unul dintre secretele cele mai strașnic păzite ale regimului crepuscular. Un secret aflat chiar în inima Capitalei și despre care nimeni nu știa mai mult decât ce se vedea: un Turn Babel ca o fieratanie contorsionată ce urca mereu și vizitele de lucru pe teren ale Comandantului Suprem. Căci universul concentraționar de acolo era înconjurat de ziduri după ziduri: al rigorilor militare, al secretului de stat, al partidului, al Securității, al dictaturii personale vecină cu paranoia, al excesului de zel dar și al lașității «politrucilor» mai mari sau mai mici, omniprezenți pe șantier și în barăci, al suspiciunii reciproce parșiv instrumentată.

De aici, întrebarea firească: poți fi mândru de performanța ridicării unei asemenea construcții performante de vârf la nivel mondial? «De la înălțime, priveliștea nu e lipsită de măreție, de splendoare, dar și tristețe; îmi inundă sufletul când mă gândesc că facem toate aceste lucruri fără bucurie, fără înflăcărare ori pasiune, ci cu durere, suferință și moarte». Căci pe Uranus s-a suferit atroce și s-a murit fără a se cunoaște nici astăzi numărul exact al celor sacrificați. Ca în legenda balcanică a Meșterului Manole, marea construcție se face cu dureroase sacrificii de vieți.

Dar oricât de grav și de crunt ar fi fundalul acestei secvențe de istorie, sau poate tocmai în acest context, cu atât mai tandre, mai sincere și mai impresionante sunt efuziunile sentimentale ale naratorului, care își iubește patria, iubește oștirea, munca, prietenia și chiar comunismul, în utopia sa inițială, până s-a prefăcut în monstruozitatea secolului.

Și autorul nu se grăbește să dea verdicte, după cum se mărturisește în această superbă (cum să-i spunem ?) confesiune: « Toți ne-am născut și am trăit într-o lume pe care o numim comunistă. Dar ea nu e comunistă. Nimic din ce-i aici și din ce-a fost aici nu e comunism. Vor trece decenii și secole până când oamenii să se lămurească și să înțeleagă ce-a fost cu adevărat aici. Arhivele, înfricoșate, nu vor vorbi mult timp de-acum înainte, morții din gropi nu vor striga, disidentii vor rămâne în exilurile lor, istoria, copleșită de rușinea violului, nu va face plângeri și nu va cere despăgubiri».

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*