Am primit zilele trecute invitația să particip la simpozionul din toamnă de la Pitești dedicat victimelor dictaturii, celor care au fost torturați nemilos în închisorile comuniste, iar „Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură” a fost primul în suita criminalității. Eu am numit Piteștiul „orașul regal al poeziei”, poezia este floarea de pe mormântul victimelor acestui Experiment. Cine nu știe povestea torționarului Nicolski, spion sovietic, și toate acele crime petrecute în faza ocupării țării de către soldații sovietici, care timp de 14 ani nu au mai plecat de aici, până nu au furat tot ce se poate, până nu au instalat răul la putere – bolșevizarea țării. Despre toate acestea s-au scris zeci de cărți de către oameni aflați în închisori sau în cunoștință de cauză. Este un Simpozion Internațional, aflat la a 24-a ediție. Răspunderea e mare. Nu mă pot pune cu acești autori. De aceea, am fost întrebat dacă cunosc vreun prtizan, vreun luptător anti-comunist din Munții Făgăraș, de unde îmi trag obârșia. Sigur că cunosc, am spus. Și urma să mă treacă printre vorbitori și să le trimit organizatorilor prezentarea mea, care se va publica într-o carte.
Și m-am gândit dacă e bine să fac acest lucru.
Desigur, ceea ce puțini știu, aș putea să semnalez noutatea pe care am adus-o în filmul SATUL CA O ICOANĂ (1994), în care am prezentat printre altele și cazul unui partizan celebru în zonă, în Țara Făgărașului: Gheorghe Urdea-Slătinaru (1912 – 1998), din satul vechi făgărășean Grid, din care îmi trag prenumele literar. El se numea și Slătinaru, fiindcă în partea din vale a satului se află o zonă sărată, sălbatică, numită Slatina, plină de stuf și papură, un fel de deltă a locului, unde partizanul Ghiță Urdea se ascundea. Oamenii din sat îi știau locul și îi duceau acolo de mâncare. Când l-am cunoscut eu, fusese eliberat, după ce a fost prins și bătut de securitate și a făcut ani grei de temniță (9 ani). Avea pe mâini, brațe și picioare urmele lanțurilor. Eu, fiind neam de popă, unchiul meu, Vasile Modorcea, era preot al satului, urmaș de cărturari din stirpea Grizilor Șcheieni, Slătinaru avea un respect deosebit pentru mine și nu se ferea să ne întâlnim și să vorbim. Ne întâlneam la el acasă, moștenea o gospodărie de la părinți bogați, un fel de chiaburi ai satului. Mi-aduc aminte că avea o țâșnitoare în curte de la fântână și zicea că e apă vindecătoare, cine bea, simte așa, ca o înviere. După ce a ieșit din închisoare, trebuia să raporteze mereu ce face. Timp de 20 de ani s-a ferit de oameni, fiindcă s-a ferit să nu fie trădat pentru nu știu ce vorbă. Fiindcă Ghiță Urdea era un om școlit, a făcut liceul la Făgăraș și la colegiul „Andrei Șaguna” de la Brașov. Plus că unchiul său, Ioan Pridon, era un profesor renumit în satele vecine, Părău și Veneția, mereu îmi vorbea despre el. Iar prin mama sa, Areta, Slătinaru era rudă cu Aron Pumnul din Cuciulata, celebrul profesor al lui Eminescu la Cernăuți.
Recunosc în el un document viu al epocii, al zonei. În fața mea se descărca. Cu alții nu vorbea, avea un mers și o uitătură de om speriat. Era alb, cu plete albe, ca o icoană a lui Dumnezeu pe pământ. Se purta în opinci, în cămăși lungi, cu cioareci, cu cojoc până la gleznă, traistă țărănească, exact ca Iobagii din vechime. Sau, mai degeabă, prin înțelepciunea lui, ca un taraboste dac. Pe traistă scria vizibil, mare: „USA Areta”. Și ce avea în traistă? Un jurnal, cu fotografii de pe urma vieții de hăituit (șapte ani a fost hăituit prin munți). El se considera IOBAG, nu legionar sau altceva. Se purta ca un iobag, se îmbrăca, așa, ca un iobag, mânca, la fel, ca un iobag. Casa și curtea lui erau lună, le gospodărea singur. Era întruchiparea Rezistenței românului prigonit, în acea zonă a asupririi nemiloase, ieri a austro-ungariei, apoi a securității comuniste. Mi-a spus cu de-amănuntul cum luptau în munți contra oamenilor securității, cum își știau ascunzătorile, cum țăranii știau unde să le lase mâncare și alte semne, în special informații despre „când vin americanii” (dovadă traista cu înscrisul „USA”), i-a cunoscut și pe frații Arnăuțoiu, de dincolo de Munții Făgăraș, din Nucșoara, era o enciclopedie vie a istoriei acelei perioade când s-au instalat bolșevicii în România. Marea lui problemă era trădarea, el a fost trădat de un profesor de la Cluj „pentru 30 de arginți”, ca să fie prins și arestat în ’53, la fel unchiul său, Pridon, a fost trădat, arestat, dus la Jilava și ucis. Mai mult, zicea, de ce unii partizani au trădat? Și îl acuza aspru pe Gavrilă Ogoranu, șeful partizanilor, care ar fi pactizat cu securitatea. L-am cunoscut și pe Ogoranu, fff bine, i-am luat un interviu chiar în centrul Făgărașului, lângă Cetate, aproape de biserica de lemn, despre care el spunea că a fost incendiată de unguri. M-a invitat la Troița de la Sâmbăta de Sus, unde, de Sf. Ilie, se adună în fiecare an toți foștii partizani să comemoreze istoria lor, să conserve memoria. Ogoranu mi-a dat și manuscrisul unei cărți, o metaforă la „copacii mor în picioare”, ca să-mi spun părerea. Era un om foarte iute, departe însă de a arăta ca un iobag. Era dornic de succes, era umblat pe la televiziuni. Ar fi vrut să facă Sergiu Nicolaescu un film despre el. Am avut discuții pe acest temă cu Sergiu. În cartea Sergiu Nicolaescu și enigmele sale, arăt că filmele istorice ale lui Nicolaescu reflectă ideea că istoria poporului român este o istorie a trădării. De la Decebal la Mihai Viteazul și Ceaușescu, care a fost trădat de securitate. Toți marii conducători ai României, voievozii ei, au fost trădați. Asta este și ideea lui Eminescu din ciclul de piese Dodecameronul dramatic. Ogoranu nu se dezminte
I-am spus ce crede Slătinaru despre el. El spunea că nu e adevărat. Care este proba? Faptul că a acceptat să dea mărturii lui Lucia Hossu-Longin pentru emisiunea „Memorialul durerii”. Când ea a venit la el să-l atragă, Ghiță Urdea-Slătinaru a respins-o furios. Pentru el emisiunea „Memorialul durerii” era mincinoasă, fiindcă era comandată de securitate, zicea, iar Lucia Longin era securistă, fiindcă ieri făcea emisiuni comuniste, slujea pe Ceaușescu, iar azi face o emisiune despre victimele călăilor pe care ea îi slujise. El o trecea și pe ea printre călăi. Desigur, călăi morali, foarte perfizi. Păi da, ca să treci de la emisiuni ca „Omagiu conducătorului iubit”, ca, imediat, după împușcarea „iubitului”, să gestionezi istoria, problema deținuților politici, o, Domane, curată obrăznicie! Cum Iliescu a confiscat revoluția română și s-a ales cu pecetea istorică „Iliescu judecat/Pentru sângele vărsat”, așa și Doamna Durerii a confiscat tema „victimele comunismului”. Nu puteau să fie angajați pe acest subiect talente ca Dan Pița, Mircea Veroiu, Nicolae Mărgineanu sau Șerban Marinescu, mult mai dotați și potriviți să facă filme profunde, în stilul documentarelor politice ale lui Oliver Stone, adevărate opere de-mistificatoare, nu „journalism” ieftin, comercial.
Nu poți să faci din lupta anti-bolșevică și tragedia unor oameni, spectacol. Să pui muzică lacrimogenă, să urmărești nu adevărul, ci stoarcerea de lacrimi. Acest serial fantazează, vehiculează un munte de minciuni, prezintă bombastic adevărul. Trebuie păstrat respect, discreție, recunoaștere pioasă, nu să se facă circ. Știe ea ce e durerea?, spunea Slătinaru. Auzi, face un memorial al durerii o profitoare, care nu a cunoscut de loc durerea, ci numai binefacerile, ieri ale comunismului, azi ale securității!
Sunt multe de spus, cum ar fi povestea câinelui lup, care îi știa urma și îi aducea lui Slătinaru mâncare în ascunzătorile din munți. Sau despre metoda de tortură numită „conga” din beciurile de groază ale securității din Făgăraș. Imaginea lui Ghiță Slătinaru și portretul complet se află în filmul citat și în unele cărți de-al mele, cum ar fi Țara Originilor. Sau în Monografia unchiului meu. Esența este acesta, că nu poți face show din durere. Cum făcea și Păunescu. S-a creat în România post-decembristă un curent nefast generat de cei care ieri au fost călăi, profitori ai regimului, iar azi le plâng de milă victimilor. Așa cum șefi ai TVR, ca George Radu Serafim, ieri făcea reportaje cu raportări false, privind producția de boabe la hectar, iar apoi a ajuns în slujba masoneriei, într-o lojă masonică și făcea alt rău, ucidea viața spirituală, care trebuia să fie o viață creștin-ortodoxă, nu masonică. Acestă direcție a călăilor morali trebuie semnalată la Simpozion. Dar am primit de la organizatori lista cu participanți și invitați. Și m-am îngrozit. Pot eu să particip cu o comunicare precum cea care reiese din cele scrise mai sus?
S-ar înfiora Iobagul, iobăgimea toată, memoria lui Dumnezeu pe pământ.
Eu, ca și Ghiță Slătinaru, nu pot participa la un colocviu în care se face chiolhan pe seama unei tragedii. Fiindcă acest lucru trist l-am observat, că s-au făcut zeci de fundații, cum este și „Memoria” de la Pitești, care transformă evenimente de evocare și reculegere într-un fel de Cântări ale României, cum am văzut că a făcut mai an un alt piteștean împăunat, care se dă mare academician, care nu a dovedit prin nimic că e academician, nu are nici o invenție, nici o dovadă, dimpotrivă, se trădează prin amatorism, prin faptul că în loc să stea în banca sa, scoate (pe banii cui?) o revistă veleitară și se ocupă de colocvii despre Urmuz! (Vezi portretul lui în Istoria literaturii neînregimentate). Au apărut niște anomalii de-ți stă mintea în loc!
E timpul ca un Simpozion despre victimele torționarilor comuniști să dezbată această problemă, care în anii ‘50 era vitală. Multe le-am aflat și de la un alt român verde, Radocea, cu un fantastic muzeu țărănesc în satul Bucium. L-a cunoscut pe Slătinaru, iar o rudă de-a lui a organizat chiar, împreună cu Slătinaru și Pridon, alegerile din ’46, din satul Veneția de Jos, alegeri măsluite, fraudate de comuniști, ca și cele din toată țara, cum se știe. Partizanii, luptătorii anti-comuniști din munți, au fost numiți de securiști, de vânătorii lor, legionari. Au fost partizanii legionari? Ogoranu se dădea când partizan, când legionar, cum bătea vântul. Ca să-și justifice crimele, securiștii îi asimilau pe partizani (eu le zic haiduci) cu legionarii. Îi considerau legionari. În timp ce poporul îi asimila pe legionari cu partizanii, deși un om ca Slătinaru nu a fost în nici o legiune, „legiunea” sa erau una de tradiție culturală și bisericească, fiindcă satul Grid, care se învecinează cu urmașii lui Aron Pumnul și Eminescu (Eminovicii din Vad), a dat țării doi mari cărturari și protopopi de Brașov, Vasile de Grid și, fiul său, Eustație Grid.
Apoi, a doua temă pe care o propun să fie dezbătută la Simpozion, trebuie să fie despre trădători și despre cine sunt profitorii, cei care îi evocă pe partizani. Nu mă îndoiesc că sunt și unii participanți demni de confesiuni sincere, dar la un astfel de colocviu nu ar trebui să participe Lucia Hossu-Longin. Ar fi de bun simț pentru organizatori să-i spună să-și facă mea culpa, să se retragă. Sau am văzut pe listă un anume Mihai Neagu, cu pseudonimul Basarab. Îl cunosc bine. E un hlizit, un bășinist, un profitor. De ce și-a luat el pseudonimul de Basarab? Fiindcă e nimeni și se dă din neamul Basarabilor, așa, ca să-l sperie pe Eminescu, care spunea că se trage „dintr-o familie nu numai română, ci și nobilă neam de neamul ei”. Basarab al câtelea? Acum a devenit expert și în torționari, mai știi? Ce legătură are el cu partizanii și cu victimele Experimentului de la Pitești? Nici una. Individ fără operă, care doar profită de generozitatea românilor, pe care i-a trădat (a fugit în Germania). Ca și Norman Manea, care înjură România în presa americană, dar ia „indemnizație de merit” de la români, în locul altora care merită. Și Neagu din Dămăroaia, ce face? Îi păcălește pe idioți, în cap cu cei de la ICR. Scoate o revistă la Onești, mai face un event cu titlu nemțesc pe ici, pe colo, mai pleacă la Friburg cu un braț de cărți, să le pună în raftul bibliotecii pe care o șterge de praf acolo, ca să arate că face ceva, și ia banii de la români! Atenție, cine are interes să arunce azi confuzie și ceață asupra trecutului martiric?
Organizatorii Simpozionului ar trebui să facă o selecție mai riguroasă, altfel e pătată Memoria acelor victime pe care le evocă. Lângă astfel de oameni eu nu pot să stau. Mi-e lehamite. Aud un Iobag care cere dreptate, când vede că jertfa martirilor din munți nu este de folos, iluminată așa cum merită. Un Avram Iancu i-ar fi ascultat glasul și ar fi făcut dreptate.
În speranța că am adus un strop de limpezime în această istorie tristă, aflată încă în ceața istoriei, stimați organizatori vă urez succes în atitudine. În dârzenie. Simpozionul trebuie să aibă spiritual lui Ghiță Urdea-Slătinaru, un spirit intransigent cu trădătorii. Nu-i mai cocoloșiți. Nu mai faceți chermeze pe seama acelor eroi necunoscuți, care și-au dat viața pentru o Românie curată, fără ticăloși și profitorii de pe lângă ei. La ce folosește acest Simpozion, dacă nici adevărul nu se spune, dacă s-a ajuns la un circ politic, dacă nici alegerile de azi nu sunt curate, sunt la fel de fraudate ca în ‘46?! Iar cine alege o eroare a naturii să reprezinte România la UE, chiar că face de rușine jertfa partizanilor, care au luptat pentru o Românie liberă de orice imixtiuni. În realitatea confuză de azi, trecutul, dacă e limpede, ne este singurul reazem, singura speranță că identitatea României nu piere.
Dacă la Slobozia (jud. Ialomița) avem copia Turnului Eiffel și a celebrei ferme a Familiei Ewing „Southfork Ranch” din „Dallas” – serialul de mare succes difuzat în România, înainte și după 1989, ridicate de Ilie Alexandru, fondatorul Hermes Land (Parcul de vacanță Hermes”, acum avem și „Statuia Libertăţii” din oraşul Boldeşti-Scăeni (jud. Prahova) care este singura copie din estul Europei a celebrei statui americane. Povestea monumentului aflat pe plaiurile româneşti, spusă chiar de către artistul realizator Cristian Petru Bălan, scoate la iveală legături posibil necunoscute între celebrul inginer francez Gustave Eiffel şi localităţi din judeţul Prahova pe care le-a vizitat şi unde ar fi conceput chiar planul pentru realizarea Turnului din Paris. În urmă cu câțiva ani, a fost dezvelită prima copie din ţară a Statuii Libertăţii de la New York, monumentul amplasat într-un orăşel de provincie din Prahova, situat la aproximativ 15 kilometri de municipiul Ploieşti, fiind un simbol al prieteniei dintre România şi Statele Unite ale Americii, după cum informează placheta amplasată pe soclul său.
