Pornind din orașul Buzău, la 35 de km spre vest, în zona viticolă a Dealului Mare, se află comuna Năeni, acolo unde doi copii au găsit în anul 1898 o statuetă de bronz care o întruchipează pe zeița iraniană Anaitis (Anaita). Năenii (în trecut comuna a fost numită și Năeni – Proșca) este formată din satele Fântânele, Fințești, Năeni (reședința), Proșca și Vârf. Comuna este situată la poalele sudice ale Dealului Istrița. Aici, în dealul pietrarilor din Buzău, a fost descoperit celebrul tezaur geto – dacic „Cloșca cu puii de aur”. Aici se află și situl arheologic de interes național din punctul numit „Zănoaga” aflat la 4 km nord de satul Fințești. El cuprinde două așezări din care una fortificată, aparținând culturii Monteoru din Epoca Bronzului (mileniile al III-lea–al II-lea î.Hr.), precum și o așezare din epoca migrațiilor (secolele al IV-lea–al V-lea e.n.). În urmă cu câteva milenii, între anii 3000 și 1600 î.Hr, Cultura Monteoru era una dintre civilizațiile cele mai avansate la acea vreme, populațiile monteorene locuind în așezări amplasate pe înălțimi, cu locuințe de suprafață, realizate din pământ și lemn în sistem paiantă, cu anexe gospodărești cum ar fi ateliere, cuptoare sau gropi de provizii.
Așezarea de la Sărata Monteoru (cea care a dat numele culturii respective), din județul Buzău, a fost descoperită în anul 1895 de arhitectul militar Eduard Honzic, arheolog amator, care coordona construcția Complexului balnear al familiei Grigore Monteoru. Primele cercetări sistematice au fost efectuate în timpul ocupației germane, între 1917 și 1918, de arheologul german Hubert Schmidt, ofițer în rezervă în armata germană, care l-a invitat la Monteoru pe reputatul savant german Wilhelm Dorpfeld care cerceta vestigiile de la Micene, în Grecia. Mare parte din obiectele descoperite atunci au ajuns la un muzeu din Berlin și au rămas acolo. La Sărata Monteoru, primele săpături românești au fost efectuate de Ion Andrieșescu și Ion Nestor între 1926 și 1927, continuate de Ion Nestor, între 1937 și 1958. În perioada 1990-2010, cercetările au fost reluate de reputatul arheolog dr. Eugenia Zaharia. Comunitățile Culturii Monteoru au viețuit aproape 1400 de ani, între 3000 și 1600 î.Hr., apogeul dezvoltării lor fiind atins între 2200 și 1800 î.Hr. Aria de răspândire a culturii Monteoru cuprinde zona Subcarpaților de curbură, sudul și parțial centrul Moldovei, precum și zona de sud-est a Transilvaniei. Cele mai importante situri din județul Buzău unde au fost cercetate vestigii aparținând Culturii Monteoru sunt Sărata Monteoru, Năeni, Pietroasa Mică și Cârlomănești.
În timpul Culturii Monteoru apar numeroase obiecte din alte părți ale Europei care nu sunt specifice acestei culturi cum ar fi armele, piesele de harnașament sau podoabele. Istoricii presupun că, pentru a-și plăti obiectele primite la schimb, monteorenii prelucrau minereul de cupru. „Cel mai exploatat zăcământ era minereul de cupru, după o tehnologie proprie, adus în urma schimburilor cu populațiile din zona Transilvaniei. Minereul de cupru se topea la o temperatură de 1.000-1.200 de grade în cuptoare și se turna în forme. Ei erau foarte inventivi, căci foloseau metode interesante de turnare cum ar fi metoda cerii pierdute”, precizează arheologul buzoian. Conform metodei cerii pierdute, se modela o piesă din ceară, cum ar fi un topor, după care aceasta se „îmbrăca” în lut. După ce piesa era încălzită, ceara se prelingea printr-un orificiu, iar prin același orificiu se turna bronz. Din bronz au fost realizate de către oamenii Culturii Monteoru vârfuri de săgeți, topoare, săbii și podoabe. Inventarul funerar stă mărturie stadiului ridicat al acestei culturi, alături de recipiente ceramice au mai fost găsite vârfuri de săgeți, topoare din piatră, podoabe, cum ar fi brățări din bronz, mărgele din caolin sau chihlimbar, inele din os, cercei de buclă din aur și bronz. Monteorenii practicau ritul înhumației, fiind îngropați în poziție chircită în gropi dreptunghiulare acoperite apoi cu piatră. În unele cazuri au fost descoperite gropi săpate în stâncă sau cutii confecționate din plăci mari de piatră. O parte redusă a defuncților erau incinerați fără a putea preciza motivele. Inventarul funerar consta, alături de recipientele ceramice, din arme — vârfuri de săgeți, topoare din piatră, podoabe — brățări din bronz, mărgele din caolin sau chihlimbar, inele din os, cercei de buclă din aur și bronz. Arheologul Daniel Costache, de la Muzeul județean Buzău, susține că ne aflăm în fața uneia dintre cele mai avansate civilizații din Europa. „Cultura Monteoru este fenomenul cultural-arheologic reprezentativ pentru manifestările din Epoca Bronzului din zona Subcarpaților de Curbură, de la Valea Prahovei până în sudul Moldovei. De departe, pentru Epoca Bronzului, manifestarea culturală de tip Cultura Monteoru este una dintre cele mai avansate din Europa din punct de vedere al culturii materiale. În primul rând, este vorba de varietatea tipurilor de artefacte, în al doilea rând este vorba că acest fenomen cultural-arheologic a avut cea mai mare întindere în timp, aproape 1 000 de ani, ceea ce este foarte mult pentru preistorie”, a mai precizat arheologul specializat pe Cultura Monteoru. Potrivit sursei citate, secretul gradului ridicat de civilizație este dat de și accesul la resursele naturale, sarea și chihlimbarul, în principal, și de controlul acestora. „Sarea de suprafață era exploatată și, cel mai probabil, monteorenii controlau comerțul cu sare. În această perioadă au apărut vase de o calitate estetică extraordinară, cești, cu una sau două toarte, frumos decorate, vase de tip rață, askos, urne funerare deosebite, care conțineau piese de podoabă, respectiv, arme și unelte, de înalt nivel tehnic și artistic”, a mai spus arheologul Daniel Costache.
Pe teritoriul satului Năeni a fost descoperit grupul statuar din bronz aflat în studiul nostru, înfățișând o divinitate feminină iraniană (zeița Anaitis sau Anahita). Ea apare ca stăpână a fiarelor sălbatice, călare pe un leu și însoțită de doi slujitori în picioare, situați în stânga și dreapta sa (martorii; din cei doi însoțitori s-a păstrat doar cel aflat în dreapta zeiței). Acest grup statuar este atribuit sciților, prezenți în zona Dunării și datează de la sfârșitul primei perioade a Epocii Fierului. În mitologia persană, Anahita este o zeiță a apei, a iubirii, a fertilității, o protectoare a femeii, dar și o divinitate a războiului. Numele ei înseamnă „Cea imaculată” (castă, fecioară, neprihănită, virgină, fără pată). Mai este reprezentată ca o fecioară, îmbrăcată cu o pelerină aurie, având o diademă din diamante. Păunul și porumbelul sunt animalele sacre ale ei. În mitologia greco-romană porumbelul era sacru pentru Atena, semnificând reînnoirea vieţii. Pentru Afrodita, pasărea reprezenta un simbol al dragostei. Egiptenii antici îl considerau reprezentativ pentru inocenţă şi se credea că stă în Copacul Vieţii, în timp ce în China antică semnifica longevitate. Mitologia japoneză asociază porumbelul cu zeul războiului Hachiman. În trecut, porumbelul era singura pasăre pe care evreii o acceptau ca jertfă pentru purificarea mamei după naşterea odraslei. În trecut, atributele antice ale zeiţelor fertilităţii, ca Ishtar şi Astarte, erau porumbeii (un cuplu de turturele), ce întruchipau dragostea. Uneori, zeița iraniană Anahita este considerată consoarta lui Mithra, cel născut dintr-o peșteră. Când Persia a cucerit Babilonul, în secolul al VI-lea î.Hr., Anahita a început să prezinte asemănări cu zeița babiloniană Ishtar. În timpul lui Artaxerxes (436-358 î.Hr.), în cinstea Anahitei se ridică numeroase temple la Babilon, Ecbatana și Susa.
Teorie existenței unei zone de interes mistic în Buzău este dovedită și prin această descoperire a unei statuete a zeiței iraniene Anaitis, dar este întărită și de descoperirea în zonă, la 400 m de locul în care a fost îngropat tezaurul „Cloșca cu puii de aur”, a cetății dacice din satul Pietroasa Mică, pe dealul Gruiul Dării, cu ziduri groase de până la 2 m ce înconjura o vastă zonă sacră, sub care s-a descoperit în 2015, o așezare neolitică datând din anul 4000 î.Hr., de existența cimitirului trac neolitic săpat în stânca de calcar și a peșterilor neolitice din Năieni, situate la nici 8 km în linie dreaptă de comuna Pietroasele. În aceste peșteri au fost descoperite desene rupestre, ceramică neolitică datând din anul 4000 î.Hr. și oseminte. O sursă comună de inspirație divină și de cult se dovedește a fi curbura Carpaților noștri; un adevărat izvor de credință nesecat nici în ziua de astăzi.
Lasă un răspuns