Arhiva zilnică: 2 martie 2018

„Axis of Bloom”

Data: 7 martie 2026 by Redacția

Iubitorii artelor vizuale sunt invitați să viziteze în perioada 8-22 martie expoziția colectivă ,,Axis of Bloom’’ ce reunește pe simezele galeriei Brăteanu din Timișoara lucrări reprezentative realizate de nu mai puțin de  cincizeci de artiste, din București, Cluj-Napoca, Timișoara, Arad, Oradea, Suceava și Baia Mare.

Proiectul reunește o selecție de lucrări semnate de artiste care explorează, prin medii și abordări diverse, teme legate de identitate, memorie, corporalitate și transformare. Conceptul curatorial propune o imagine unificatoare în care axa și înflorirea funcționează simultan ca structură și energie a devenirii. Axa sugerează direcție, coerență și susținere, în timp ce „bloom” marchează momentul deschiderii și al afirmării expresive.

Împreună, acestea definesc un cadru în care pluralitatea vocilor artistice se întâlnește într-o dinamică a creșterii și vizibilității. Expoziția configurează un spațiu de dialog între practici distincte, punând în valoare sensibilitatea, forța și complexitatea discursului artistic feminin contemporan. „Axis of Bloom” devine astfel o celebrare a creativității și a diversității expresive, articulată într-o structură curatorială coerentă.

Participă: Claudia Junc-Marta, Clara Junc-Marta, Mariana Țepeș, Kara Molnar, Lidia Ștef  Vârșăndan, Patricia Iusztin Stanga, Georgeta  Monica Tornean, Diana Harja, Valentina Ștefănescu, Sofia Sîrbu, Hedy M-Kiss, Regina Damian, Nora Novak, Oana Munteanu, Lucia Preda, Oana Benedek, Flora Răducan, Réka Adorjáni-Györgypál, Patricia Bucko, Ildiko Maroșan-Micota, Daliana Elena Pavel, Camelia  Sadovei, Geta Adam, Felicia Elena Selejan, Onița Mureșan, Ecaterina Schiwago, Mihaela Meral Urlica, Delia Danciu, Dana Petkov, Melania Chituc Stancu, Daniela Orăvițanu, Irina Oțoiu, Slavița Grigoroae, Liana Tripșa, Maria Puiu, Angelica Alexa, Sarah Raluca Miulescu, Dorothea Hîrjoi, Adriana Ilin Tomici, Roxana Netea, Paula Almași, Alina-Magdalena Andreica, Sorina Simona Marandiuc, Ileana Ciobanu Ioanovici, Cristina Găurean, Eugenia Elena Riemschneider, Cristiana – Emanuela Tărbuc, Diana Păunescu, Anca Delia Oros și Nina Maria Hîrjoi.

A consemnat Costin Brăteanu

Basarabeanca Alla Baianova – Regina romanțelor rusești și țigănești din perioada interbelică

Data: 7 martie 2026 by George V. Grigore

În perioada interbelică, timp de vreo cinci ani, toată România spunea despre Alla că e cea mai frumoasă femeie din țară. Basarabeancă, născută la Chișinău la 18 mai 1914, educată apoi în școli pariziene, Baianova (numele de familie real fiind Leviţkaia) a venit la București în ’34. A cântat și încântat lumea de la restaurantele și terasele de soi din Micul Paris, cu vocea ei ușor ruginită, cu dicție neobișnuită, cu un „l” rostogolit, dulce, moscovit. A fost invidiată și râvnită de mulți, iar după venirea comuniștilor, în anii ’50, lumea dansa, uitând de toate, „Tangoul de altădată” al Alei. Repertoarul interpretei cuprinde în special romanţe ruseşti şi ţigăneşti. Vocea ei a fost asemănată de multe ori cu cea a lui Edith Piaf. Ea a cântat împreună cu Piotr Leşcenko şi Aleksandr Vertinski, a înregistrat discuri, a dat concerte în multe ţări ale lumii. Alla Baianova a cântat în multe ţări, cucerind inimile ascultătorilor prin glasul său minunat, frumuseţea ei şi, îndeosebi, prin interpretarea sa minunată a romanţelor ruseşti. Tocmai din cauza lor, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea a avut de suferit, fiind închisă timp de un an într-o închisoare din România. „În perioada conducerii lui Ceauşescu, eu am fost o cântăreaţă „interzisă”, a explicat Alla Baianova. Cântăreaţă de o „aristocrată frumuseţe”, precum o caracterizează în memoriile sale Margareta Pâslaru, a încercat să emigreze din România în Uniunea Sovietică. Abia în anul 1989 a obţinut cetăţenie sovietică, iar în anul 1999 titlul de artist al poporului al Rusiei.

Ultima dată a evoluat pe scenă pe 18 mai 2009, la împlinirea vârstei de 95 de ani. A susţinut şi câteva concerte la Chişinău.

S-a născut în familia interpretului de operă Nicolae Levițchi și a balerinei Evghenia Skorodinskaia, fiica generalului Aleksandr Skorodinskii. A făcut studii muzicale de canto cu profesorul Sigismund Zalevschi în anii 1934–1939. A debutat alături de tatăl său în cafeneaua Armenonville din Cannes (Franța) la vârsta de 13 ani. După alte surse, ar fi debutat în restaurantul caucazian Kazbek din Paris. Din 1930 până în 1937 a cântat la numeroase restaurante din Chișinău, după care a lucrat la Teatrul Alhambra din București. A continuat să cânte în localurile bucureștene până în 1964. A avut turnee în mai multe țări ale lumii, printre care Franța, Germania, Iugoslavia, Grecia, Israel, Polonia, Uniunea Sovietică. În 1989, se mută cu traiul din București la Moscova, într-un apartament modest din Arbat. În Moscova, deși era la o vârstă înaintată, continuă să cânte la concerte și colaborează cu interpreți locali celebri, ca David Așkenazi, Viktor Friedman, Mihail Aptekman. A făcut parte din juriul concursului rusesc de romanțe „Romansiada”. La 18 mai 2009, a susținut un concert jubiliar în Opereta din Moscova, cu ocazia împlinirii a 95 de ani. Alla Baianova s-a stins din viață la 30 august 2011, la 97 de ani, într-un spital din Moscova, fiind răpusă de leucemie. Înmormântarea artistei a avut loc la 2 septembrie, în Cimitirul Novodevicie din capitala Rusiei.

Ca viață personală, Alla Baianova – cântăreață, dansatoare, compozitoare – s-a căsătorit de trei ori. Primul soț a fost George Ipsilanti (1906–1994), conducător artistic al ansamblului Piotr Leșcenko. Au divorțat înainte de 1942. Al doilea soț a fost Ștefan Șendrea (1910–1953), un filantrop român, victimă a represaliilor comuniste din anii 1940. A treia căsătorie a fost una fictivă, înregistrată doar pentru a putea emigra în Uniunea Sovietică. Alla Baianova nu a avut copii. Pentru activitatea sa pe scena rusească, Alla Baianova a primit următoarele distincții: Artistă emerită a Federației Ruse⁠ pentru merite în domeniul muzicii (1993) și Artistă a poporului din Federația Rusă pentru merite deosebite în domeniulartelor (1999). Artista a apărut și în peliculele câtorva filme importante, precum: „Dodek na froncie” (solistă într-un ansamblu de țigani; 1936); „Falansterul” (regia Savel Știopul; 1979), 1990: Захочу – полюблю („O să te iubesc când o să vreau”) — rol: cântăreață în restaurant (1990); Капитанские дети („Copiii căpitanului”; 2006, episodul 10 — rol: Cameo).

Dintre melodiile interpretate pe discurile vinil scoase la „Electrecord” putem aminti: „Nu Găsesc Cuvinte (Dio Come Ti Amo); „Ai să pleci (Tu T’en Vas); „Ce-a mai rămas? (Que Reste-T’il De Nos Amours?); „O poveste de iubire” (Historia de un Amor); „Și viața-i minunată (La Vie En Rose); „Brasil”; „Malaguena”; „Tu știi” (Tu Sois); „Ce frumos” (C’est si bon); „Odată într-o zi” (The Man I Love); „Frunze Moarte” (Les Feuilles Mortes); „Rumba Negră”; „Iubirea-i doar o glumă”; „E toamna iar”; „Pe malul mării”; „Habar n-ai tu”; „Te iubesc, Te iubesc, Te iubesc”; „O strângere de mână”; „Ce bine ne-nțelegem noi doi”; „Trăiesc o zi frumoasă”; „Toamna în Cișmigiu”; „Ritm de tango”; „De ziua ta”; „Clopoțelul”; „Scrisoarea unei străine”; „Tot ce-a fost”; „Întoarce-te”; „Dormi, inima mea”; „Ninsoare”; „Ochi negri”; „Ora fatală”; „Toamna”; „Cântă chitara mea”; „Noaptea luminoasă”; „Capricioasa”; „Marușka”…Și alte zeci și sute de melodii minunate cântate în 97 de ani de viață (1914 – 2011). Alla Baianova a fost o adevărată privighetoare talentată și minunată.

„Muzeul Mineritului” din Petroșani – singurul edificiu de cultură minieră tehnică a cărbunelui din România

Data: 7 martie 2026 by Redacția

Județul Hunedoara are pe lângă bogăția de cetăți geto-dace și orașe și castre romane de peste 2000 de ani vechime și urmele valoroase ale unor exploatări de minereuri utile ce au fost exploatate tot din antichitate. Vorbim despre minele de aur, de cele de cărbune și de minereurile de fier. Astăzi avem un Muzeu al Aurului la Brad, un Muzeu al Fierului la Hunedoara, dar avem și un Muzeu al Mineritului la Petroșani, care este singurul edificiu de cultură minieră tehnică a cărbunelui. Acesta a intrat în circuitul cultural din țară și străinătate, fiind gazda nenumăratelor expoziții de numismatică, tehnică minieră și nu numai. Muzeul Mineritului a fost înființat în baza Deciziei Sfatului Popular al Regiunii Hunedoara încă din 4 august 1961. Inițial, incinta muzeului s-a aflat într-o casă situată pe raza Parcului Central, astfel fiind aduse modificări precum scoaterea și înlocuirea ușilor, cât și dezmembrarea anumitor camere. Pentru că spațiul expozițional era foarte mic, s-a luat hotărârea ca locația muzeului să fie mutată în sediul actual, în anul 1966.

Unic în România prin specificul său, Muzeul Mineritului funcționează încă din anul 1967. Astăzi acesta este complet transformat, fiind cuprins într-un amplu program de reabilitare și amenajare muzeistică, derulat de Primăria Petroșani cu fonduri europene. Programul investițional a presupus atât repararea și consolidarea clădirii – monument istoric, care a fost dotată și cu un lift ce asigură accesul de la demisol până la mansardă, precum și punerea în valoare a exponatelor care prezintă istoria mineritului de cărbune și a dezvoltării tehnicii miniere de exploatare. De asemenea, la mansarda clădirii au fost alocate spații separate pentru Muzeul Muntelui și o expoziție etnografică. Muzeul Mineritului de la Petroșani a fost reabilitat în baza unei finanțări din fonduri europene. Proiectul de reabilitare a clădirii muzeului şi amenajare muzeistică a fost finanţat cu fonduri europene, prin Axa prioritară 5 („Îmbunătăţirea mediului urban şi conservarea, protecţia şi valorificarea durabilă a patrimoniului cultural”) a Programului Operaţional Regional (POR) 2014-2020, coordonat de Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei (MLPDA).
Cele mai vechi mine de aur și de fier din România datează din Antichitate, iar unele, cum este galeria „Treptele Romane”, din județul Hunedoara, s-au păstrat în stare bună de conservare încă din vremea romanilor.

În Hunedoara, minele de cărbune, aur, fier, cupru și minereuri complexe, împreună cu uzinele metalurgice și miniere, aveau peste 100.000 de angajați în anii ’80, perioada de maximă expansiune a industriei grele. Cele mai multe au fost închise în anii 2000, iar în prezent doar câteva mii de oameni mai lucrează în industria extractivă a Hunedoarei. O mulțime de uzine, exploatări miniere și instalații metalurgice – unele vechi de peste două secole, altele construite în secolul XX – au fost dezafectate și au dispărut în ultimii ani. În schimb, Hunedoara și-a păstrat o parte a moștenirii industriale în muzeele sale, restaurate în ultimii ani. Colecțiile Muzeului Mineritului din municipiul Petroșani prezintă istoria mineritului de cărbune și dezvoltarea tehnicii miniere de exploatare, păstrând piese valoroase din toate epocile exploatărilor.

Primele mine de cărbune din Valea Jiului au fost deschise la mijlocul secolului al XIX-lea, însă industria zonei din sudul județului Hunedoara a atins apogeul în anii ’80, când întreprinderile miniere produceau anual aproximativ zece milioane de tone de cărbune. În 1990, Valea Jiului cuprindea 14 mine de cărbune, înființate de-a lungul unui câmp minier de peste 60 de kilometri, care se întindea de la Lonea, în est, până la Valea de Brazi, în vest. În jurul lor funcționau uzine și instalații care deserveau activitatea minieră, iar la începutul anilor ’90 sectorul asigura peste 40.000 de locuri de muncă. În prezent, doar trei mine au rămas în activitate: Vulcan, Livezeni (Petroșani) și Lupeni, ultima fiind în proces de închidere până la finalul anului 2026. Ideea de a renova și pune în valoare Muzeul Mineritului din Petroșani este una benefică și educativă. Astfel se păstrează tradiția sutelor de ani a exploatării zăcămintelor de cărbune din județul Hunedoara. Prin vizitarea sa elevii și turiștii vor afla cum generațiile trecute au asigurat energia necesară dezvoltării societății umane, cum au inventat și au abordat modalități de exploate a cărbunelui, atât de necesar omului și industriilor dezvoltate de acesta. (G.V.G.)

A fi doar „carne de tun”…

Data: 6 martie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

„Meseria” noastră de mâine… Iar „angajator”, doar Moartea… Și nu doar pentru genocidul unor popoare și națiuni… Ci aproape a întregii specii… Sub ura histrionică a nebunilor distrugători; ai propriilor țări, a sanctuarelor de viață, de civilizație, de vatră… Căci ei au astăzi cea mai productivă afacere: războiul… Și care nu mai vizează doar profiturile materiale, scopul țintind chiar sfărmarea talanților sub piciorul iudelor ce au cuprins lumea… Care au împânzit-o, înlocuind piesele tablelor de șah, care au scos din ordinile mondiale însăși rostul ordinii, care aproape au nimicit o specie… Pentru că, de acum, se văd orizonturile de tăciune și cenuși de timp a celor din urmă vremuri… Cu o Europă condusă de demenți ce păreau până mai ieri doar victime ale propriilor infatuări, egocentrisme, frustrări, nerozii și imbecilități… Dar care, acum, pun degetul poate ultimei decizii pe însăși vatra de viață a lumii… Până acum, au schilodit, au distrus, au ras vetrele de omenie ale lumii… Acum însă, însăși lumea este defluată din matca ei în vremuri… Și înțelegem poate toate acele proiecte, programe, impuneri a unor lucruri, la început arbitrare, apoi total la nelalocul lor, total contraființei umane, a moralității, eticii și demnității ei… Pentru că aveau războiul lumii contra umanității și a omului pe agendă… Și înțelegem toate acele încrâncenări ale lor… De a restricționa și a transforma mobilitatea cetățenilor, prin planurile lor de impunere a orașelor „de 15 minte”, de înlăturare a aproape dreptului de a mai utiliza mașini clasice… Pentru că războiul este cel mai mare consumator de combustibili… Și probabil mai marii demenți ai Europei nu au crezut în tembelismul eliminării definitive a combustibililor fosili… Dar au proiectat o fișă de lucru pentru a reduce dependența de aceștia a segmentului civil… Pentru că, nicicând nu a fost vorba de o renunțare la combustibilii „grei”, fosili… Căci tancurile, avioanele, navele de război nu merg cu baterii… Nici de trotinete, nici de mașini… Iar Europa clicii fasciste bruxeleze de război a pregătit „decarbonificarea” civililor doar pentru a avea resurse pentru procesiunile militare ale morții…

Aidoma și în cazul acelorași impuneri de proiecte, aproape utopii alimentare, privind asigurarea de importuri de peste mări și țări… Dinspre Blocul Sud-American, din India, din Australia… Pentru că se urmărește transformarea Europei într-un „câmp operațional”… Sub justificarea necesității, la început, de preluare a coridoarelor maritime și fluviale și militarizarea lor, apoi a autostrăzilor, și, iată, avem și primele coridoare de interes logistic militar ca proiecte traversând tocmai zonele verzi, de ei decretate (pentru a nu se mai construi nimic altceva), fără a mai fi supuse obligației de a fi ocolite… Pentru că războiul are drumul lui… Și nimic altceva nu contează, nici areale naturii, nici acelea, „in situ”, arheologice, nici măcar clădirile, barajele… Iar Europa este pe caii mari ai războiului… Europa clicilor fasciste… Doar că atelajul este deja, nu cuprins de flăcări, ci aproape cenușă… Dar nu le pasă… Pentru că acesta fost scopul: războiul… Războiul decimării… Și nu doar a ultimelor frânturi de umanitate din noi…

Și nu va fi mai fi pace în nici un colț de lume… Nu până când nu vom avea zeci de „Nuremberg” -uri judecând și închizând sub grele uși de fier, căci gratiile nu vor mai fi de ajuns, acești nebuni ai demenței histrionice… Pentru că demența este în floare… Dar nu, nu este generată de scleroza neuronilor nebunilor ce ne conduc… Ci de ura față de însăși ființă umană… Iar idioții planetei ne bagă în război fără să clipească… Prin deciziile lor, prin complicitatea altor demenți ajunși în funcții… Apoi, acești demenți, cu națiunile sub cenușile așezându-se peste însăși nisipul vieților noastre, vor spune că noi am fost de vină… Dar, atunci, nu va mai conta… Deja suntem lângă secundarul clipei nucleare… Acum și cu o Franță dezvoltând (altă demență, aceiași bolnavi!) o umbrelă nucleară pentru statele UE… O idiosincrazie formulată, chipurile, în numele descurajării nucleare, dar cu tot mai multe degete pe amprenta butonului de incendiere a lumii…

Vrem Dragoste, nu Război! („We want love, not war!”)…

Data: 6 martie 2026 by Petru Jipa

Un general colonel american destul de respectat, a scris o carte. Smedley D. Butler, militar american cu o carieră lungă, a fost autorul lucrării „War is a Racket” (Războiul este o escrocherie), publicată inițial în 1935. În această lucrare, el susține că războiul este profitabil pentru anumite interese private (corporații, financiare) în detrimentul intereselor naționale și al soldaților. Deși citatul este adesea folosit ca sintetizarea mesajului său, contextul complet al afirmației este mai nuanțat: Butler argumentează că războiul a fost exploatat pentru a face bani pentru elitele care finanțează războaiele, în timp ce soldații suferă consecințele. Crede cineva că s-a schimbat ceva de atunci? Iată un scurt rezumat al principalelor argumente din „War Is a Racket” (Războiul este o escrocherie) a Generalului Smedley D. Butler. Războiul nu este o confruntare între națiuni pentru libertate sau dreptate, ci un mecanism prin care interese private (corporații, finanțatori, elite economice) câștigă bani și putere. Armata este adesea folosită pentru a proteja sau a crea condiții favorabile mediului de afaceri pentru acele interese, nu neapărat pentru binele național. Intrările guvernelor într-un război sunt adesea motivate de presiuni economice și politice, iar soldații suportă costurile umane și morale fără a avea profunde beneficii directe. Profitul din războaie este adesea rezultatul contractelor de armament, monopolurilor, investițiilor cheie și a stabilirii unor piețe externe favorabile. Butler subliniază necesitatea conștientizării publice și responsabilității politice pentru a limita implicarea militară în interese private și pentru a proteja viețile soldaților. Dar poate nu mă sperie războiul în sine, au mai fost două războaie mondiale, poate că mă sperie acele profeții biblice care vin din negura timpului și ne-au atras atenția să fim atenți ce ne dorim. Să ne imaginăm că stăm pe un deal bătut de vânt în zori, înainte ca soarele să răsară la orizont, dar când prima lumină se strecoară ușor pe cer, aurind marginile norilor ca un pergament antic ținut în fața focului.

Așa se simt profețiile biblice astăzi: nu ecouri îndepărtate, ci margini luminoase, tremurânde, ale unei realități prezise de mult, care acum se ascut în foc chiar sub ochii noștri. Profeția nu este ghicire; este arhitectură divină, planuri scrise cu certitudine morală, nu cu precizie cronologică. De la viziunea lui Isaia despre săbiile transformate în fiare de plug până la „timp de strâmtorare cum nu s-a mai întâmplat de când există o națiune” a lui Daniel, Scripturile nu șoptesc avertismente, ele trag alarme de-a lungul mileniilor. Și acum, pe măsură ce națiunile se fracturează de-a lungul faliilor ideologice, pe măsură ce tehnologia depășește înțelepciunea, pe măsură ce clima se cutremură și are „guturai” compasiunea scade, contururile acelor cuvinte străvechi încep să arunce umbre lungi și inconfundabile pe titlurile noastre. Războaiele izbucnesc nu numai pe câmpurile de luptă, ci și în algoritmi; foametea pândește nu doar pe satele devastate de secetă, ci și foamea tăcută a sufletelor strămutate care derulează prin fluxuri atent selecționate; și „dragostea multora” care se răcește? Răsună în sulul gol al rețelelor de socializare, aprecieri fără loialitate, conexiuni fără legământ.

Ceea ce face ca aceste profeții să rezoneze acum nu este tonul lor apocaliptic, ci acuratețea lor antropologică, diagnosticul neclintit al inimii umane. Isus nu a spus: „Veți vedea zburătoare sau fiare vorbitoare”. El a spus: „Pentru că fărădelegea se va înmulți, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12). Acesta nu este un mit, este o oglindă. Este birocratul care semnează ordine de deportare fără tristețe; poate ziaristul care cumpără indignarea; vecinul care încuie poarta în timp ce refugiatul bate de trei ori. Profeția nu prezice evenimentele atât de mult, cât expune tipare: mândria deghizată în progres, dreptatea amânată până când este refuzată, închinarea schimbată în favoarea confortului. Asemenea unui râu care sculptează luncile nu prin forță, ci prin persistență, Scriptura urmărește erodarea lentă și constantă a adevărului, până astăzi, când „adevărul” însuși este înmulțit, privatizat și pixelat. Totuși, profeția nu este niciodată doar un avertisment, este și o mărturie. Fiecare promisiune împlinită, de la întoarcerea lui Israel până la împrăștierea și reunirea popoarelor este o semnătură divină pe registrul istoriei. Când Babilonul a căzut, când Ierusalimul s-a ridicat din dărâmături, când Mesia a sosit nu pe un cal de război, ci pe un măgar, fiecare a fost o afirmare liniștită, seismică: „El ține legământul”. Și astfel, în epoca noastră de fragmentare, profețiile nu ne îndeamnă la panică, ci la o postură. Ele invită la umilință în fața unei cronologii mai mari decât viețile noastre, la curaj în mijlocul haosului și la compasiune care refuză să fie calibrată de comoditate. A citi Daniel astăzi nu înseamnă a descifra datele, înseamnă a ne aminti că imperiile se ridică și cad, dar „piatra tăiată fără mâini” tot se rostogolește, nu ca o armă, ci ca un refugiu. Așadar, să nu citim profeția ca pe un ceas cu numărătoare inversă, ci ca pe o busolă. Lăsăm cuvintele sale străvechi să ne redimensioneze privirea, nu spre orizontul dezastrului, ci spre inima datoriei: să iubim cu înverșunare, să spunem adevărul cu blândețe, să-i adăpostim pe cei vulnerabili și să îngrijim solul sufletelor noastre ca și cum eternitatea ar prinde deja rădăcini în prezent. Căci cea mai surprinzătoare profeție dintre toate ar putea fi aceasta: că, în mijlocul dezlănțuirii, harul totuși sosește – nu cu fanfară, ci în pâine frântă, mâini întinse și un glas blând și liniștit care spune: „Eu sunt cu voi – încă, întotdeauna, chiar și acum”.

Dar ce mai spune domnul general…? Butler definește războiul ca fiind „cea mai veche, cea mai ușor de înțeles, cea mai profitabilă și, cu siguranță, cea mai vicioasă” formă de escrocherie. El explică faptul că este o afacere în care un grup mic, „din interior”, cunoaște adevăratele motive și profită enorm, în timp ce restul lumii suferă. Profituri Imense din Război: Butler a evidențiat cum, în timpul Primului Război Mondial, au apărut 21.000 de noi milionari și miliardari în SUA. El subliniază contrastul dintre profiturile producătorilor de arme și moartea soldaților. Experiența Personală: Ca militar de carieră, Butler recunoaște că a ajutat la transformarea unor țări precum Haiti, Cuba și Nicaragua în locuri sigure pentru interesele bancare și petroliere americane (cum ar fi National City Bank sau Standard Oil), acționând mai degrabă ca un „gangster pentru capitalism” decât ca un apărător al țării. Soluțiile Propuse: Butler a propus măsuri radicale pentru a „distruge escrocheria războiului”: Eliminarea profitului din război: Limitarea veniturilor producătorilor de arme și a corporațiilor în timpul conflictelor. Referendum pentru război: Permiterea tinerilor care vor lupta să decidă prin vot dacă țara ar trebui să intre în război.

Să fie pace!

Lumea dreaptă, această cârpă lustruită…

Data: 6 martie 2026 by Christian W. Schenk

Ni se spune că trăim într-o „lume dreaptă”. Ni se spune cu tonul acela de agent de asigurări care îți vinde un zâmbet și îți ratează frica în rate. Dreaptă ar fi lumea, ordine ar exista, reguli, principii, responsabilitate. Mda… și în timp ce se recită asta, undeva un om în costum semnează un ordin, iar din semnătura lui se naște zgomotul: sirene, dărâmături, țipete, statistici. Statul de drept e absolut; un instrument precis, un bisturiu… un bisturiu care taie suspect de des acolo unde carnea e moale, la omul mic, la trecerea de pietoni, la „a fost un accident”, la mâinile care nu miros a petrol și sânge, ci a viață, a oboseală, poate a un pahar în plus, fiindcă omul e om. Acolo statul de drept funcționează curat, punctual, corect, moral, cu guler apretat. Acolo există dosar, expertiză, articol de lege, condamnare. Acolo „fermitatea” devine brusc un cuvânt foarte elegant, si apoi există cealaltă categorie de oameni, cei care transformă sute de mii de vieți în cifre, cei care spun „securitate” și înseamnă „frică”, cei care spun „pace” și trimit bombe, cei care se mișcă printre steaguri și camere de filmat ca printr-o eclipsă personală. La ei statul de drept devine, dintr-odată, o dezbatere filosofică: jurisdicție neclară, acces imposibil, imunitate discutabilă, veto, politică reală, stabilitate, „situația e complicată”… Eu nu-i spun „complicată”, eu îi spun: o lume în care puterea are propria gramatică, propria metaforă, propria metrică, propria rimă. O gramatică ce nu se pleacă, ci îi pleacă pe alții, o gramatică ce nu explică, ci declară „neaplicabil”. Și cine vorbește această gramatică poate pune țări întregi la condițional: „nu ar trebui”, „se va analiza”, „regretăm profund”. Între timp… trecerea de pietoni stă în mijloc ca o probă morală. Un om trece cu mașina peste ea, poate beat, poate prost, poate amândouă.

Un om moare. E tragic, e concret și, fiind concret, e juridic apucabil. Apucabil înseamnă judecabil, judecabil înseamnă brusc că lumea pare să aibe o balanță, că măsoară, că îndreaptă. Dar dacă cineva nu „lovește” unul, ci mii, zeci de mii, sute de mii, nu cu volanul, ci cu statul, atunci balanța devine decor. Un tribunal?! O idee frumoasă! Un mandat de arestare? O hârtie nobilă! Dreptate? Un cuvânt purtat la conferințe ca o cravată: arată bine, dar nu obligă! Aici intră în scenă Ivanul meu interior, acest personaj împrumutat, un fel de slav imaginar cu sprânceana grea, pe care îl scot din sertar când lumea nu mai poate fi suportată fără ironie. Ivan zice: „Frate, tu nu înțelegi, legea e ca un câine care latră la hoții mici. Lupii mari îl hrănesc.” Ivan râde. Râd și eu, numai că râsul meu nu e râsul cinicului, ci al doctorului care știe: dacă diagnosticul e corect, febra tot febră rămâne. Mi se va spune: „Dar există sancțiuni! Există mandate! Există instanțe internaționale!” Există… Da. Există și detectoare de fum. Asta nu înseamnă că nu arde casa. Sancțiunile sunt, de multe ori, calmantul moral al celor puternici: fac ceva, dar să nu doară prea tare.

Mandatele sunt importante, fără îndoială, doar că, cât timp omul stă în palat și nu trece granița, ele rămân ca un gard în jurul unui munte: impresionant, dar irelevant pentru vârf și vine fraza preferată a epocii, apretată ca un funcționar: „Asta e realpolitik.” Realpolitik e parfumul cu care se acoperă mirosul de sânge. Miroase a sală de conferințe, a mochetă, a microfon. Îl pulverizezi când moralitatea ar începe, altfel, să urle. Realpolitik e arta de a sta drept în picioare, în timp ce îngenunchezi. Se vede limpede: cine omoară un om ajunge la închisoare, cine omoară sute de mii ajunge în manuale, în monumente, în interviuri, în „strategii”, și uneori, dacă are ghinion, mai târziu ajunge și în fața unui judecător. Dar abia după ce cade, după ce nu mai e util, după ce umbrela lui de protecție se rupe. Atunci se strigă: „Dreptate!” și toți își bat pe umăr: ce brav, am apărat principiile. Ca și cum principiile n-ar fi fost până atunci ținute la sertar. Adevărul dureros e acesta: lumea nu e nedreaptă fiindcă nu are reguli, lumea e nedreaptă fiindcă regulile nu sunt pentru toți. Cine are putere poartă o a doua piele: ceață de jurisdicție, discuții de imunitate, veto, alianțe, propagandă. Cine nu are putere poartă doar greșelile lui, slăbiciunea lui, prostia lui, și astea toate sunt juridic perfecte, gata de procesat. Nu spun asta ca să-l scuz pe șoferul beat. Vina rămâne vină. Mortul rămâne mort. Dar o spun fiindcă e o formă rafinată de ipocrizie să-l apuci pe micul vinovat cu maximă morală și să-l mângâi pe marele vinovat cu minimă consecință. Condamni „accidentul” și negociezi masacrul ca „problemă”. Îl bagi la pușcărie pe omul mic și îl inviți pe omul mare la summit. Dreptatea, se pare, în lumea asta e o instituție locală cu program fix și lumină bună. Internațional devine tapet; un principiu frumos pe care îl dai jos de pe perete când încurcă mobilierul. Și totuși, înainte ca Ivan să-mi facă iar cu ochiul și eu să mă cufund definitiv în rolul lui, mă opresc o clipă. Fiindcă dacă aș fi doar cinic, n-aș mai folosi cuvântul „dreptate”, îl mai folosesc tocmai ca să nu-l las pe mâna ipocriților. Pentru că, oricât de amar ar suna, e adevărat: un tribunal nu e doar o clădire, e o pretenție, iar o pretenție e, uneori, începutul rezistenței. Poate acesta e singurul nostru „lux”, amar ca o cafea fără zahăr: lumea nu devine dreaptă fiindcă promite, lumea devine dreaptă când oamenii o obligă. Până atunci, trecerea de pietoni rămâne locul unde legea lucrează cu plăcere, iar cei mari trec peste continente fără să-i oprească nimeni. Așa trăim: într-o lume care îi pedepsește pe cei mici fiindcă poate și îi menajează pe cei mari fiindcă trebuie… ș-apoi numește asta „ordine”!

Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele românești

Data: 5 martie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Redăm mai jos o primă parte dintr-un studiu despre Sf. Spovedanie, realizat pe baza proverbelor românești cuprinse în cele zece volume ale colecției lui Iuliu Zanne. Cu ușurință va constata cititorul nostru, că strămoșii noștri au știut Teologie de cea mai bună calitate și au transpus-o admirabil pe limba românească. Iat-o: Conștiința păcatului. Omul are conștiința păcatului. Păcatul este o caracteristică sine qua non a condiției umane însăși. Expresia „A fi om” (II, 380) presupune existența tuturor părților bune și rele ale ființei umane, inclusiv existența păcatului. El a fost prezent la protopărinți, „Adam a mâncat mărul, însă dinții noștri se strepezesc” (VI, 466), fiindcă toți suntem descendenții lui: „Neam de pe Adam” (VI, 469) și s-a transmis până la noi, necesitând jertfa supremă a Domnului Iisus Hristos: „Pentru tine, moș Adame,/ Am mâncat piroane-n palme” (VI, 466). Omul este ființă psihosomatică, dar raportul dintre suflet și trup se schimbă de la om la om. Ideal ar fi ca „Trupul – sluga sufletului” (II, 447), însă, în realitate se întâmplă adesea invers. Omul săvârșește păcatul cu întreaga lui ființă, trup și suflet, dar în primul rând sufletul este cel ce suferă consecințele păcatului și acestea se răsfrâng apoi asupra trupului: „Greșalele sufletului ca rănile trupului, că și când se tămăduiesc, tot lasă semne pe trup” (IX, 56); „Sufletul când pătimește, tot trupul se topește” (II, 439). Păcatul îl urmărește pe om pas cu pas, el identificându-se cel mai adesea cu diavolul însuși, oricum, ajungându-se până la personificarea acestuia: „A-l mâna păcatul” (VII, 74), „A-l împinge păcatul” (VII, 74) sau „A-l trage păcatul” (VII, 73). Păcatul este murdăria sufletului, dându-i culoare acestuia: „A avea suflet negru” (II, 441), dar și dimensiuni „A fi mic la suflet” (II, 441). Cel ce se înrăiește în păcate ajunge să fie socotit „fără suflet” (II, 441), comparativ cu cel ce săvârșește binele, virtuțile, faptele bune, care este „mare la suflet” (II, 441). Chiar dacă păcatul are o formă materială, vizibilă, el are și un corespondent spiritual, o „umbră” a lui, care se răsfrânge asupra sufletului, astfel că fiecare păcat este luat „pe suflet” (II, 441). Păcatul se agață „ca moartea de om sănătos” (II, 625), „se leagă de om” (VI, 75), făcându-l „din om neom” (II, 381). Autorul anonim face distincție clară între abaterile de la legea morală, în funcție de gravitatea lor.

Vom întâlni astfel: -Greșelile, ca fiind cele mai mici și neînsemnate forme de derogare de la poruncile lui Dumnezeu, de la normele de conviețuire socială, de la legea morală. Greșeala este mai prezentă la oameni decât păcatul, fiindcă a greși e omenește: „Omul greșește” (II, 375), „Tot omul poate greși” (VII, 627). „A nu greși nicidecum peste putință este, că numai Domnului aceasta este dată. Dar a se îndrepta de greșeala sa, la cel înțelept privește. Aceluia să te asemenea” (VIII, 190). Greșelile de multe ori sunt chiar necesare pentru consolidarea și extinderea unor experiențe de viață: „Greșeala, îndreptare așteaptă” (X, 407) sau „Greșind învață omul” (X, 408). Ce-i drept, unele greșeli pot să aibă consecințe dureroase pentru tot restul vieții: „Greșeala de o clipă e, adesea, supărare pe viață” (X, 408). Sunt situații când o greșeală poate să genereze implicații multiple, neprevăzute din punct de vedere teoretic: „În unele greșim și-n altele ne osândim; de-aceea să nu socotești că o faptă vreodată va rămânea fără plată, că răsplătirea vine când cu gândul nu gândești” (VIII, 606). Dincolo de mustrările conștiinței, ori de oprobiul public, cel ce săvârșește greșeli este pedepsit și de Dumnezeu la vremea cuvenită. Dumnezeu are însă răbdare, fiindcă, așa cum ne spune Mântuitorul, „El nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”. Același sens îl are și proverbul românesc următor: „Dumnezeu nu pedepsește îndată ce omul greșește” (VI, 654). Chiar mărunte, dar dacă sunt multe, la ceasul morții și la judecata de apoi contează, „că cel ce mai puțin greșește mai puțină întristare la ceasul morții are” (VIII, 469). -Păcatele sunt abateri mai grave de la legea morală, de la poruncile lui Dumnezeu și de la legile penale omenești, ele echivalând cel mai adesea cu infracțiunile: „Păcatul e mai mare decât greșeala, ca o bucată decât o fărâmitură” (IX, 125). Săvârșirea lor repetată dă o vădită dependență: „Păcatele sunt ca barba, cum o razi, aici o vezi la loc” (IX, 125), „Păcatul e ca și norocul: ori te așteaptă, ori îl aștepți și de dânsul nu mai scapi” (VII, 69), „Păcatul ca pata, te însemnează numaidecât” (IX, 125), „Omul se deprinde cu răul ca viermele în hrean” (II,379).

Consecințele sunt pe termen lung: „Păcatul cu dinți de șarpe, unde mușcă anevoie se mai vindecă” (VIII, 469) „Păcatul fărădelege se-nțelege, de-aceea moarte se înțelege” (VIII, 469), „Sufletul bucuros este să intre în rai, numai că păcatele nu-l lasă” (II, 438). Așa cum am spus și la subcapitolul de mai sus privitor la greșeli, și păcatul este în firea omului, fiindcă „Nimeni nu-i lemn de biserici” (VI, 487), „Nimeni nu-i ușă de biserică” (VI, 487), „Nu a îmbătrânit pe căile bisericii” (VI, 492), „Nu m-a mâncat calea bisericii” (VI, 492). Aceasta însă nu este o scuză nici în fața lui Dumnezeu, nici în fața oamenilor. „Calea păcatului netedă și frumoasă, iar la sfârșitul ei gura iadului” (VIII, 468). „Păcatul intră râzând și iese plângând” (VII, 72), „Păcatul până se urmează mare plăcere ne aduce, iar după săvârșire la-ntristare și căință îndată ne duce” (VIII, 469), „Păcătosul poartă cutia cu păcatele, ca un cocoșat cocoașa în spinarea sa: de-aceea niciodată nu le vede” (IX, 125). Păcătosul care își repetă păcatul devine un vicios, un pătimaș, un adevărat rob al păcatului: „Cel ce păcătuiește rob păcatului se socotește” (VIII, 469).

Omul este responsabil de faptele sale, inclusiv de păcatele pe care le săvârșește. Este adevărat că zicale precum „Așa i-a fost scris”, „Așa i-a fost scrisa”, „Așa i-a fost ursita” întâlnim frecvent în mentalul popular tradițional și ele ne duc la o concepție apropiată de predestinație, de soartă, de destin. Și, totuși, proverbele vin să schimbe radical această concepție: „Când vreun cuget te-mboldește,/Întâi la păcat gândește” (VII, 73), „Cel ce de-al său suflet la boală nu mai îngrijește, tocmai ca corăbierul, ce în zadar se silește, când vijelia îl găsește” (IX, 150), „Cel ce nici la bătrânețe nu se pocăiește, ca lupul ce, și îmbătrânește, năravul nu și-l părăsește” (IX, 72), „Vai de omul cu păcat!/ De păcat e alungat/ Și nu poate fi scăpat” (VII, 71). Voia liberă a omului, liberul arbitru cu care este dotat, justifică pedeapsa pentru păcat și răsplata pentru virtute. Omul nu mai este un instrument în mâna destinului: „De faci rău,/Teme-te de Dumnezeu” (VII, 697), „Multe și-n multe chipuri pedepsele celui păcătos și când la ele nu gândește” (VIII, 468), „Nici un trup fără de osândă” (II, 448), „Oricare faptă are și răsplată” (X, 423), „Dumnezeu răsplătește fiecăruia după faptele sale” (VI, 652).

La săvârșirea păcatului, diavolul are o parte de vină, am putea spune că este coautor. El îl ispitește pe om, dar nu-l poate obliga să săvârșească păcatul. Răul este specialitatea lui și proverbele o spun cu prisosință: „Câte cruci vei face, dracul tot la spate șade” (VI, 594), „Dracu nu face cruci de biserică” (VI, 588), „Dracu nu face mănăstire” (VI, 589), „Dracul crapă când faci bine” (VI, 581), „Dracul nu face biserici” (VI, 588), „Dracul nu face pomeni, nici punți, nici uși de biserică” (VI, 588), „Dracului nu-i pasă dacă faci una sau mai multe cruci” (VI, 595). Creștinul nu este descoperit în fața atacurilor diavolești. El Îl are pe Dumnezeu în ajutor, dacă-L cheamă cu credință și cu stăruință: „Când îl vezi pe dracu, atunci să te-nchini la Hristos” (VI, 590). „Fă cruce mare că e dracul bătrân” (VI, 572). Închinăciunea însă trebuie să fie însoțită de credință puternică, fiindcă „Nu poți fi și cu dracul în buzunar și cu sufletul în rai” (VI, 563), „Nu poți sluji la doi domni” (IV, 343), „Nu-i vrea să fii și cu sufletul în rai și cu pielea-n pod” (II, 439), „Viață îngerească, trai porcesc” (II, 801). Îndoiala în credință, duplicitatea, nu rămân nepedepsite: „Când te-o scăpa Dumnezeu, dracul te și apucă” (VI, 574). Păcatul se zămislește mai întâi în sufletul omului, în cugetul lui și apoi se materializează în fapta propriu-zisă: „Pe unde iasă graiul, iasă și sufletul” (II, 578), „Pe unde ne iese cuvântul, pe acolo o să ne iese și sufletul” (II,531). Cel dintâi judecător al omului este propria lui conștiință morală, cugetul său: „Pedeapsa păcătosului cugetul se-nțelege, ce necontenit îl bate” (VIII, 468). După această „pedeapsă” reprezentată prin coșmaruri insuportabile la unii săvârșitori ai păcatului, urmează, în cele mai multe cazuri pedeapsa dată de instanțele de judecată. Există și situații când păcătosul scapă nepedepsit de către autorități, fie că nu i s-au descoperit păcatele, fie că n-a fost identificat autorul, fie că autorul a reușit să se sustragă cercetării. Există situații când, urmare păcatului, săvârșitorul poate avea beneficii substanțiale, care-l ajută să-și realizeze o stare materială înfloritoare, să ocupe funcții înalte, să se bucure de slavă lumească. Omul din popor, autor al proverbului, ne îndeamnă, referitor la această situație: „Nu râvni la slava păcătosului, că nu va avea sfârșitul său bun” (VIII, 468).

Universalitatea păcatului este atestată de cuvântul Mântuitorului și ea este reluată în zestrea paremiotică românească: „Acela dintre voi, care este fără de păcat, să arunce cea dintâi piatră” (VII,73). Anumite păcate grele nu sunt menționate în proverbe, ci ele sunt exprimate metaforic și toate în legătură cu sufletul. Astfel, omorul este numit în proverbe pe ocolite: „A-i bea, a-i sorbi sângele” (II, 712), „A-i mânca lumânarea” (III, 215), adică a-i pricinui moartea. Mai mult, criminalul „își încarcă sufletul cu păcatele altuia” (VII, 75), adică ale victimei. El are consecințe în timp, vizibile și pentru cei din jur, ca o pedeapsă venită de la Dumnezeu, fiindcă „Îl paște păcatul” (VII, 74). Nimic nu scapă nevăzut și nejudecat de Dumnezeu, fie în lumea aceasta, fie în cea viitoare: „Sângele nevinovat cere judecată de la Dumnezeu și nu lasă” (II, 708), „Sângele vărsat cărbune arzător și foc pârjolitor se face” (II, 709). Este o datorie firească, creștinească și socială a fiecăruia dintre noi de a ne lupta cu păcatul, cu viciul, indiferent care ar fi acesta. Este firesc ca fiecare să-și „vadă de suflet” (II, 443). Proverbul nu întârzie să ne îndemne în acest sens: „Aprinde lumânarea înainte de a se face noaptea” (III, 213), fiindcă „Cine vrea să-i țină candela mai multă vreme, trebuie din vreme s-o umplă cu untdelemn” (III, 66). Nepăsarea, întârzierea nemotivată, așteptarea unei vârste înaintate pentru a începe procesul lung și greu al mântuirii, al apropierii de Dumnezeu duc la eșec sigur, fiindcă „Omul și din necătare moare și zile când are” (II, 636). Proverbul ne asigură: „Credința te va mântui” (VI, 529), ceea ce este foarte corect, deși este insuficient, fiindcă, fără fapte bune „credința este moartă”, cum ne precizează Sfântul Apostol Iacob. Prin credință și fapte bune, omul poate deveni „ușă de biserică” (VI, 487), iar Dumnezeu „îi plătește vămile” (VII, 688).

„Rotonda de la Geoagiu” – poate cea mai veche biserică romanică cu plan central și absidă de secol XI…

Data: 5 martie 2026 by George V. Grigore

În localitate Geoagiu (Hundoara) se află cea mai veche clădire de piatră din ţară, care stă în picioare. Este o biserică, nu se ştie de cine ridicată, prin secolul XI (sau XII), o rotondă, în stil romanic şi cu o absidă probabil din aceeaşi perioadă (absida este o nișă semicirculară sau poligonală care închidea nava centrală a unei bazilici romane; în bisercile creștine este o încăpere semicirculară destinată altarului; cumva divinitatea afându-se în apropierea lumii noastre, dar într-un spațiu aflat în „vecinătate”- ca în reprezentarea lui Michellangelo din Capela Sixtină în care Dumnezeu apropie degetul de Om). Ca poziționare, Capela Romanică din Geoagiu este un monument istoric aflat în imediata apropiere a Bisericii Reformate din această localitate (construită la 1930). Rotonda, posibil ridicată ca biserică proprie de familia nobiliară Ákos, care stăpânea zona Geoagiu la acea vreme, are un plan circular și ca material de construcție a fost utilizată cărămidă romană refolosită, obținută din demolarea construcției existente anterior pe această fundație, și foarte puțină piatră de râu. Biserica Rotondă din Geoagiu pare să fie cea mai veche biserică medievală de pe teritoriul României. Cel puțin asta sugerează rezultatul cercetării arheologice conduse de arheologul Gheorghe Petrov în decursul anilor 1993-2004, care au avut loc în jurul bisericii și în interiorul ei. În urma acestor săpături s-au descoperit peste 200 de morminte, cele mai vechi dintre ele fiind datate din perioada regelui Ladislau I al Ungariei (1077-1095) și Coloman I Cărturarul (1095-1116). Datorită acestor descoperiri se poate deduce că rotonda exista deja la sfârșitul secolului XI, însă datarea exactă a construirii sale nu a putut fi făcută. Cercetările viitoare din exteriorul şi interiorul rotondei, vor putea confirma sau infirma părerile actuale, inclusiv cele referitoare la datare.

Legenda spune că Biserica Rotondă ar fi fost ridicată de cavalerii templieri, la sfârșitul Cruciadei a II-a, mai ales că pe un clopot care se află în interior și care datează din acea perioadă se regăsesc aplicate câteva cruci și două chei papale. Astăzi, în biserica rotundă care poartă hramul sfântului Ioan Botezătorul, patronul Ordinului Ospitalier, nu se mai țin slujbe și poate fi vizitată ca muzeu. Rotonda de la Geoagiu este singura din ţară care se mai păstrează conservată integral, de la temelie şi până la acoperiş, cu unele modificări constructive intervenite de-a lungul timpului. Potrivit cercetătorilor, a fost construită în secolele XI – XII, în vremea regelui Ladislau I al Ungariei (1077-1095), fiind astfel considerată cea mai veche biserică medievală din ţară. Toată zona din jurul Rotondei este acoperită de un cimitir, în care, până în prezent, au fost depistate, dezvelite şi cercetate, un număr de aproape 200 de morminte în interiorul construcţiei şi în exterior. Primele înhumări din cuprinsul cimitirului sunt din cursul sec. al XI-lea, în vremea regelui Ladislau I , iar ultimele, cu o cronologie stabilită, sunt înhumări din sec. al XVIII-lea. În interiorul Rotondei au fost găsite 46, toate fiind înmormântări în cursul Evului mediu. Interesant este faptul că foarte multe schelete găsite în Rotondă aparţin unor copii. Mormintele din cimitirul aflat în jurul Rotondei sunt de epocă arpadiană – datat cu monede din vremea regilor Ungariei Ladislau I (1077 – 1095) şi Coloman (1095 – 1114) – cu defuncţii îngropaţi fără sicrie, în gropi cu adâncimi relativ mici.

Inventarul funerar al mormintelor, specific dealtfel pentru această perioadă, constă din monede de argint arpadiene, inele de tâmplă cu un capăt în formă de „S”, inele din fire de sârmă răsucite având capetele aplatizate, diverse aplici, pandantive şi verigi. Modestia obiectelor găsite la defuncţi, dovedeşte faptul că avem de-a face cu un cimitir aparţinător unei comunităţi săteşti aşezate şi sedentarizate. Piesele de inventar ce datează cel mai bine un mormânt, este moneda; în cazul cimitirului de la Geoagiu, toate monedele arpadiene găsite la unii dintre defuncţi sunt emise în vremea domniilor a doi regi ai Ungariei – Ladislau I (1077-1095) şi Coloman (1095-1114). În cele două secţiuni arheologice executate până acum direct pe zidurile rotondei (S2 – la est de absidă; S4 – la sud de navă şi absidă), s-a dovedit faptul, că vechiul orizont de înmormântări ajunge până lângă rotondă; în unele cazuri, mormintele vechi sunt deranjate de morminte mai noi fără inventar. Obişnuit, locuitorii împart comuna în Geoagiu-Joseni (Geoagiu de Jos) şi Geoagiu-Suseni (Geoagiu de Sus). În partea de est a localităţii, aproape de malul pârâului, într-un perimetru delimitat de curtea casei parohiale reformate, se află cele două edificii de cult religios. Actuala biserică reformată în funcţiune, a fost ridicată în cursul anului 1930 pe locul şi cu materialul de construcţie rezultat din demolarea, tot atunci, a unei mici biserici gotice din secolul al XVI-lea. O parte din fostele ancadramente de uşi şi ferestre de la vechea biserică au fost recuperate şi încastrate în zidurile noului edificiu, dându-i acestuia un vădit caracter gotic. Alte pietre vechi din epoca romană (altare funerare, monumente sculpturale dedicate unor zeităţi) aflate în zidurile fostei biserici, au fost de asemenea refolosite la noua construcţie. La o distanţă de 50 m spre nord de actuala biserică parohială, se află biserica romanică cu plan central, de tip rotondă, astăzi servind drept clopotniţă. Biserica este formată dintr-o navă circulară, cu diametrul interior de 5,50 m, continuată spre est cu o absidă semicirculară lungă de 2 m şi care are o deschidere înspre navă de 3 m. Lungimea totală a bisericii, pe axa est-vest, este de 7 m în interior şi de 9 m în exterior. Grosimea zidurilor la bază este de 1 m, ele micșorându-se treptat înspre partea lor superioară până la O, 70 m. Construcţia are un acoperiş cu şindrilă de factură barocă, terminat la partea superioară în forma unui bulb de ceapă. Materialul de construcţie, folosit la ridicarea rotondei, a fost cărămida romană în asociaţie cu o cantitate mai redusă de piatră de râu, prezentă mai mult în părţile superioare de elevaţiei; cărămida provine, probabil, din antica aşezare romană Germisara, aflată în imediata vecinătate a localităţii. Intrarea în rotondă se face prin partea de sud–vest, printr-un portal introdus în zidăriei într-o fază mai târzie; portalul este format din doi uşciori de piatră cu muchiile exterioare teşite, ambii fiind prevăzuţi la părţile superioare cu câte un capitel cubic. Deasupra, două rânduri de cărămidă medievală care ies puţin în afară în raport cu paramentul edificiului, formează un arc uşor frânt. Un alt arc de formă semicirculară – executat din cărămidă romană după modelul ferestrelor – aflat puţin mai sus decât arcul portalului actual, trebuie să fi fost cel iniţial. Rotonda este prevăzută cu şase ferestre: una în partea de est a absidei, în navă, câte două pe părţile de nord şi de sud, iar ultima la vest; în afară de fereastra vestică care este rotundă, toate celelalte au forme dreptunghiulare. Aceste deschideri aparţin prin formă şi stil constructiv, epocii romanice; sunt tratate în ambrazură, strâmtate la mijloc, cu evazări largi spre exterior şi interior, având arcurile superioare semicirculare realizate din aceiaşi cărămidă romană. Absida altarului a fost în vechime boltită cu o semicalotă din piatră şi cărămidă, din care astăzi se mai păstrează doar punctele de plecare ale acesteia. Fereastra din absidă se află mai jos decât toate celelalte, deoarece lumina partea inferioară a semicalotei care se afla sub nivelul ferestrelor din navă.

În literatura de specialitate există puţine referiri la acest important şi unic monument de cult din Ardeal. Edificiul este singura rotondă în această variantă de plan, care se mai află încă în picioare şi poate fi văzută. În ceea ce priveşte datarea acestei valoroase biserici, se întâmpină greutăţi din lipsa datelor documentare şi a unor studii mai largi asupra edificiilor de cult cu plan central din Ardeal. Prin analogii de plan, rotonda de la Geoagiu se aseamănă cu rotondele descoperite pe cale arheologică la Alba Iulia şi Orăştie, prima fiind datată în a doua jumătate a secolului al X-lea (poate cea mai veche), iar cealaltă pe la începutul secolului al XII-lea. Unele asemănări se pot face şi cu rotonda de la Pelişor, lângă Satu Mare, care are şi ea o navă rotundă de dimensiuni apropiate cu rotonda de la Geoagiu; absidele altarelor în ambele cazuri au fost boltite – la Pelișor cu o boltă semicilindrică, iar la Geoagiu cu o semicalotă. Deosebirea între planimetria celor două rotonde, constă în forma absidei altarului – la Geoagiu este semicirculară, iar la Pelișor este dreptunghiulară. Cele mai numeroase analogii pentru planul rotondei de la Geoagiu le găsim în Europa central-estică. Din mulţimea bisericilor cu navă rotundă şi absidă semicirculară, amintim aici pe cele de la Stara Plzen, Przemysl, Sarospatak, Ducove, Osku, Hidegeg, Szalnna, Kall6sd, Szakolca, Keresztur, toate acestea având o datare asigurată, de la caz la caz, între mijlocul secolului al XI-lea şi a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Asupra aceleiași date s-a oprit şi cercetătoarea maghiară Gervers-Molnar Vera într-o lucrare mai recentă despre rotondele Ungariei medievale.

Scopul în care a fost construită Rotonda a fost inițial de Locaș de Cult (biserică), dar în parcursul vremurilor a fost transferat în cel de locuință, adăogându-i-se o anexă. La parter se poate vedea pe o grindă, ce sprijinea tavanul, încrustat a anul 1678. În secolul al XVI-lea mai găsim la Geoagiu o mică biserică gotică, ca actuala biserică reformată, în funcțiune, ce a fost ridicată în cursul anului 1930 pe locul celei vechi, construită cu materialul de rezultat din demolarea acesteia. Putem trage concluzia că a jucat un posibil rol de „casă parohială”. În perioada comunistă a fost transformată în locuință socială, iar în prezent este folosită de biserica reformată la activități culturale. Un alt posibil rol, dat de constructor, este acela de – să-i zicem – calendar. Două dintre ferestrele superioare (din totalul de șase) sunt așezate astfel încât în două zile din an fanta de lumină să cadă direct prin ele. În primăvară și în vară, în apropierea Sărbătorilor de Paști și de Adormirea Fecioarei Maria. Astăzi, în biserica rotundă care poartă hramul sfântului Ioan Botezătorul, patronul Ordinului Ospitalier, nu se mai țin slujbe și poate fi vizitată ca muzeu.

„Englezii au un respect profund pentru tradiții și obiceiuri, acestea fiind parte integrantă a identității lor naționale”

Data: 5 martie 2026 by Ion Nălbitoru 
- interviu cu Sorina Ivănescu Lynskey (Londra) -

– Sunteți la origini din vestita zonă a Drăgășaniului, vestit pentru soiurile de struguri și de vin. Unde v-ați petrecut copilăria și studiile?

– Originară sunt din Municipiul Drăgășani, un oraș cu identitate aparte pentru mine. Este adevărat, Drăgășani este cunoscut pentru viile sale, dar și pentru faptul că este locul de naștere al emblematicului scriitor Gib Mihăescu. Această dublă moștenire – tradiție și filon cultural – a făcut parte din atmosfera în care m-am format. Copilăria mi-am petrecut-o în acest oraș, sub regulile și rigoarea acelor vremuri. A existat disciplină, responsabilitate și un anumit tip de severitate care, privite retrospectiv, s-au dovedit a fi de bun augur. Te șlefuiești devreme într-un asemenea cadru; înveți respectul, consecvența și măsura. Am urmat cursurile actualului Colegiu Gib Mihăescu, pe atunci Liceul Industrial. Studiile le-am continuat ulterior într-un cadru clasic și riguros, la Academia de Studii Economice din București, specializarea management–marketing. Școala, în acei ani, nu era doar un loc al acumulării de informații, ci și un spațiu al formării caracterului. Exista o disciplină a efortului și o responsabilitate asumată care, în timp, s-au transformat într-o structură interioară solidă. Am lucrat în România, (Municipiul Rm.Vâlcea, unde de fapt am domiciliul si casa în România), în domeniul financiar-contabil, la Distrigaz Sud, iar în 2010 am plecat la Londra, unde mi-au fost recunoscute studiile prin echivalare la nivel de Bachelor Degree (Honours), completate ulterior cu certificări profesionale în domeniul contabil (AAT-The Association of Accounting Technicians). Am considerat necesar toate acestea pentru a înțelege mai bine sistemul de lucru britanic. Chiar dacă profesional sunt un om al cifrelor și al rigorii economice, dimensiunea si dorința de a scrie au existat în paralel.

– Ați prins viața la țară când iernile erau cu nămeți de zăpadă și… nu mai prindeau „autoritățile” nepregătite. Ce evenimente deosebite din acele vremuri v-au rămas întipărite în minte, și care, probabil, nu se vor șterge niciodată?

– Da, am prins viața la țară în acei ani în care iarna venea cu nămeți adevărați, iar timpul părea să aibă mai multă răbdare cu oamenii. Deși locuiam la oraș, la sfârșit de săptămână plecam adesea cu părinții la țară — același loc în care îmi petreceam o mare parte din vacanțe. Acolo am învățat simplitatea lucrurilor și ritmul firesc al vieții alături de bunica din partea tatălui. Îmi amintesc iernile autentice, cu zăpadă din belșug, cu o bucurie greu de descris astăzi. Autoritățile se pregăteau din timp; nu se permitea altfel. În curtea blocului, la școală, pe străzi — zăpada era strânsă, organizată, fiecare știa ce are de făcut. Era o disciplină colectivă care făcea parte din normalitate. O amintire deosebit de frumoasă din anii de liceu este legată de practica din luna septembrie, atunci când începea noul an școlar. Mergeam, de regulă, la cules de struguri. Era un timp al muncii, dar și al poveștilor. Printre rândurile de viță-de-vie ne împărtășeam peripețiile din vacanță, râdeam și visam în continuare parcă. Era o combinație de responsabilitate și prospețime adolescentină care, privind în urmă, are o lumină aparte. Ceea ce mi-a rămas cel mai puternic întipărit nu este doar peisajul sau contextul social, ci sentimentul de comunitate și de apartenență. Oamenii se ajutau firesc, copiii învățau devreme ce înseamnă munca și răbdarea, iar bucuriile erau simple, pure. Sunt amintiri care nu țin doar de nostalgie, ci de o anumită formă de echilibru care m-a modelat profund.

– Ați prins și vechiul regim, considerați că este o diferență între dascălii și elevii de atunci, aș zice al bunului simț, cu bune și rele, și așa-zisa școală a democrației din zilele noastre?

– Este subiectiv răspunsul meu: fiecare dintre noi califică acele vremuri în funcție de mediul familial și social în care a trăit. Eu am trăit suficient din vechiul regim pentru a putea face o comparație nuanțată. Da, exista atunci o anumită rigoare, o relație mai clar definită între dascăl și elev, bazată pe respect, uneori rigid, alteori excesiv sau strict, însă real. Școala punea accent pe disciplină atunci, pe un efort susținut și pe ideea de responsabilitate. Și mai ales pe comunicare, între părinte și profesor, un aspect constructiv pentru formarea viitorului adult atat pentru propria familie cât și pentru societate. În așa-numita „școală a democrației”, libertatea este, fără îndoială, un câștig important, însă ea vine adesea la pachet cu o diluare a autorității și, uneori, a reperelor. Nu cred că una dintre perioade este în mod absolut superioară celeilalte; cred mai degrabă că fiecare a produs oameni adaptați timpului său. Diferența majoră constă în echilibrul dintre libertate și responsabilitate — un echilibru care, indiferent de regim, rămâne esențial dar și fragil.

– Când v-ați decis să plecați din România și care a fost motivul primordial?

– Decizia de a pleca din România nu a fost una bruscă și nici exclusiv economică. Cu 16 ani în urmă, am început să resimt un sentiment de înstrăinare în propria mea țară. Deși România înseamnă pentru mine rădăcină și apartenență, la un moment dat am simțit că realitatea profesională și socială nu mai corespundea valorilor în care credeam. Plecarea mea la Londra a fost pregătită cu multă atenție și responsabilitate, cu ceva timp înainte. A trebuit să rumeg fiecare aspect din toate unghiurile. Eram mamă singură, iar fiul meu, Silviu, urma cursurile unui colegiu din Râmnicu Vâlcea. Înainte de orice alt plan, trebuia să mă asigur că este pregătit să fie independent, să se descurce singur, să își construiască propriul echilibru. Aceasta a fost, fără îndoială, partea cea mai grea pentru mine. Desprinderea fizică a însemnat, de fapt, un exercițiu de maturizare pentru amândoi. Profesional a fost ceva mai ușor. Aveam deja experiență în domeniul financiar-contabil și o bază solidă de pregătire. Nu plecam de la zero. Însă îmi doream mai mult decât stabilitate: îmi doream dezvoltare, recunoaștere obiectivă și posibilitatea de a evolua într-un mediu liber și predictibil. Astfel, pe 10 ianuarie 2010 am plecat la Londra. Cu mare emoție însă cu deplină determinare. Plecarea a fost un pas asumat spre creștere – personală și profesională – construit pe responsabilitate și pe dorința de a mă dezvolta într-un spațiu mai deschis, de a-mi testa limitele, de a-mi lărgi orizontul profesional. A fost, mai degrabă, o plecare spre ceva, nu o fugă de ceva.

– Cum v-ați adaptat printre englezi? Vedeți o diferență între stilul englezesc și cel românesc, în gândire, comportament, atitudine a unora față de ceilalți. Ați simțit vreo discriminare din partea lor când au aflat că sunteți româncă?

– În Londra există o comunitate numeroasă de români, veniți în circumstanțe diferite și cu obiective diferite. Fiecare își poate califica propria experiență ca fiind mai ușoară sau mai dificilă, în funcție de context, pregătire și așteptări. Adaptarea nu este identică pentru toți, dar pentru majoritatea este un proces gradual. În primul rând, există etape administrative și profesionale necesare pentru a putea rămâne și lucra legal în Regatul Unit. Sunt necesare interviuri, evaluări, echivalări de studii, examene – o întreagă documentație, riguroasă. Nimic nu este automat. Aceste etape presupun răbdare, disciplină și reziliență. Dincolo de partea formală, există procesul interior de adaptare — care nu este întotdeauna ușor. Diferențele de mentalitate, stilul de comunicare mai rezervat al englezilor, respectarea strictă a regulilor și a spațiului personal pot crea, inițial, un sentiment de distanță. În timp însă, înveți codul cultural, înveți să nu interpretezi greșit reținerea lor ca lipsă de comunicare. Desigur, există prejudecăți peste tot, dar ele sunt adesea depășite prin seriozitate și respect. În timp, oamenii ajung să te vadă nu prin prisma naționalității, ci a modului în care ești și a felului în care îți faci treaba. Personal, nu pot spune că m-am confruntat cu discriminare directă din cauza originii mele. Am constatat însă că respectul se câștigă prin profesionalism și atitudine. Odată ce aceste lucruri sunt vizibile, naționalitatea sau originea de unde provii, devine secundară. Adaptarea înseamnă de fapt, un echilibru între păstrarea propriei identități și capacitatea de a înțelege și respecta cultura locului.

– Ajunsă în occident, departe de plaiurile mioritice, v-ați trezit în alt areal probabil diferit de cel al patriei mamă. Vă place Anglia în general și Londra în mod special?

– Îmi place Anglia, însă consider că este important să spunem clar: Londra nu este Anglia, așa cum nici Anglia nu se reduce la Londra. Capitala are o dinamică aparte, cosmopolită, accelerată, în timp ce restul țării păstrează un ritm diferit, mai așezat, relaxant. Am avut ocazia să vizitez orașe și regiuni precum Oxford – renumit centru universitar, Windsor – cunoscut pentru reședința regală, Manchester, St. Albans sau regiunea pitorească Cotswolds. Sunt locuri în care peisajul și arhitectura poartă amprenta istoriei, iar atmosfera te trimite, inevitabil, cu gândul la literatura victoriană și la universul lui Dickens. Londra, în schimb, este un oraș vibrant, intens, plin de energie. Aici trebuie să „alergi” permanent, pentru a ține pasul cu ritmul său. Este un oraș care te solicită constant, dar care îți oferă, în același timp, oportunități și deschidere. Pentru mine, Londra este mai mult decât o metropolă admirată din exterior. Este locul în care trăiesc de 16 ani, spațiul în care mi-am construit rutina zilnică, echilibrul profesional și cercul de prieteni. După câțiva ani, am început să o consider a doua casă. Aici îmi desfășor activitatea, aici mi-am așezat o parte importantă din viață. Dacă Anglia reprezintă tradiție și continuitate, Londra înseamnă mișcare și adaptare. Iar pentru mine, această mișcare a devenit familiară. Nu este un oraș ușor, dar este unul care te formează. Londra nu se oferă pe deplin, trebuie câștigată.

– Am înțeles că soțul dv este irlandez și bănuiesc că ați vizitat și Irlanda. Irlanda nu face parte din Regatul Unit al Marii Britanii, dar, deși sunt vecini, se pare că au temperamente diferite. Ce ați simțit și ce impresie v-a lăsat această țară?

– Irlanda are pentru mine o semnificație aparte, fiind țara de origine a soțului meu. Prin această legătură, relația mea cu Irlanda nu este doar una de vizitator, ci și una afectivă, de familie. Este o țară cu o energie diferită de cea englezească – mai caldă, mai expresivă, mai orientată spre dialog și comunitate. Tradițiile sunt trăite cu o oarecare naturalețe, nu doar păstrate formal. Peisajele, cultura și atașamentul față de identitate și tradiție creează o atmosferă aparte. Pentru mine, Irlanda înseamnă familie, echilibru și o altă formă de apartenență — diferită, dar complementară experienței mele din Londra.

– Este o deosebire esențială între englezi și irlandezi? Fiind două națiuni cu temperamente diferite, cum se suportă unii pe alții?

– Există, desigur, diferențe între englezi și irlandezi, determinate de istorie, mentalitate și temperament. Englezii sunt mai rezervați, mai structurați, în timp ce irlandezii sunt mai expresivi și mai spontani. Relația dintre cele două popoare este de prietenie, iar în viața de zi cu zi, predomină respectul reciproc și o conviețuire matură. În realitatea contemporană, oamenii interacționează natural, muncesc împreună, trăiesc împreună. Din punctul meu de vedere, diferențele sunt mai degrabă de nuanță culturală. Iar eu am învățat să apreciez din fiecare cultură ceea ce are mai bun.

– La noi identitatea culturală începe să se clatine, să se denatureze, iar personalitățile istorice și culturale încep să fie date uitării. Englezii își venerează tradițiile și obiceiurile sau în era globalismului apare și la ei o degradare?

– Englezii au un respect profund pentru tradiții și obiceiuri, acestea fiind parte integrantă a identității lor naționale. Chiar și în era globalizării, tradițiile nu au dispărut, ci s-au adaptat. Ele sunt conservate prin ceremonii, instituții, educație și printr-o continuitate discretă și fermă. Globalismul a adus, desigur, diversitate și schimbare, însă nu a reușit să dilueze esența tradițională englezească, care rămâne un reper stabil într-o societate democratică.

– Dar vecinii lor, irlandezii, în ciuda progresului și al modernismului, al Inteligenței Artificiale care începe să domine lumea, își conservă cu demnitate tradițiile?

– În Irlanda, tradițiile au o dimensiune mai vie și mai participativă. Ele nu sunt doar respectate, ci trăite: în muzică si dans, în limbaj, în sărbători și în felul deschis de a relaționa. Globalizarea este prezentă și aici, dar irlandezii au o capacitate remarcabilă de a-și păstra identitatea culturală, integrând noul fără a-și pierde rădăcinile. Tradiția, în Irlanda, nu este muzeificată, ci respiră împreună cu oamenii.

– În Marea Britanie monarhia impune respect și o anume conduită. Ceremoniile de la Casa Regală, fastuoase, sunt memorabile. Ați avut vreodată ocazia să fiți martoră la vreuna din acele ceremonii?

– Casa Regală a Marii Britanii este respectată în mod tradițional ca simbol al continuității. Ea reprezintă emblema națională a englezilor, recunoscută prin rolul său istoric și ceremonial. Da, am fost martoră la momente de mare încărcătură simbolică, precum ceremonia nunții dintre Prince William și Catherine, Princess of Wales, precum și la tradiționala ceremonie a Schimbării Gărzii la Buckingham Palace. Aceste evenimente impresionează prin organizarea impecabilă și respectarea strictă a protocolului. Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit nu a fost doar fastul, ci disciplina și continuitatea – sentimentul că asişti la o tradiție vie, păstrată cu consecvență și deplin respect. În astfel de momente înțelegi mai bine de ce monarhia rămâne, pentru mulți britanici, un reper identitar.

– Peste tot în Europa sunt proteste din cauza austerității, a nemulțumirilor, a încălcării democrației și a drepturilor omului. Sunt și englezi nemulțumiți de economia și politica dusă de guvernul de acolo?

– Este un subiect sensibil și cred că trebuie privit cu responsabilitate. În prezent, nu vorbim doar despre situația unei singure țări, ci despre un context global în care, aproape peste tot, se simte un anumit dezechilibru politic și social. Marea Britanie are o societate democratică. Aici, în Londra, nemulțumirile se exprimă, de regulă, într-un cadru civilizat, prin dialog, presă și mecanisme instituționale, fără a afecta fundamental societatea. În principiu, oriunde în lumea asta, esențial rămâne construcția și menținerea păcii. Oamenii au nevoie de stabilitate, de oportunități reale și de un cadru care să le permită să își construiască viața cu demnitate și bucurie. Personal, am învățat, trăind între mai multe țări, că oamenii își doresc în esență aceleași lucruri.

– În ultimul timp țara noastră a cam decăzut în ochii europenilor, mai ales din cauza prăbușirii economice și a politicilor duse la nivel înalt. Cum este văzută România în Marea Britanie? Dar românii?

– România este văzută în Marea Britanie printr-un filtru adesea fragmentar, influențat de presă și de stereotipuri, dar și de experiențele directe ale britanicilor cu românii stabiliți aici. În ultimii ani, percepția s-a nuanțat considerabil, pe măsură ce românii au devenit mai vizibili în domeniul profesional, evenimente culturale, demonstrând seriozitate, competență și adaptabilitate. Imaginea României se schimbă treptat, prin oamenii ei.

– Harul pentru poezie, proză, dramaturgie, pictură sau muzică este dat anumitor persoane din naștere, indiferent de profesia pe care o vor urma. Un astfel de caz sunteți dumneavoastră. Cum se îmbină contabilitatea, cu cifre, cu sensibilitatea poetică? Când v-ați descoperit talentul poetic și când ați debutat?

– Talentul poetic l-am descoperit devreme, încă din anii primari de scoală, ca pe o formă naturală de exprimare a emoțiilor și a întrebărilor interioare de atunci. Scrisul a fost, inițial, un refugiu, apoi a devenit mai mult decât un hobby. Prin scris mi-am înțeles mai clar propriul univers interior și felul în care percep lumea exterioară. Mulți ani am fost membră a cenaclului Gib Mihăescu, alături de scriitori, poeți de mare valoare care au contribuit semnificativ la literatura română contemporană. Această experiență m-a format profund: am învățat să simt și să scriu cu atenție, dar și să înțeleg puterea cuvântului în relație cu cititorul. Debutul literar a venit când am simțit că textele mele au suficientă maturitate pentru a fi împărtășite și asumate public. Astfel, poezia „ Cea mai frumoasă” își face apariția în revista „ Vâlcea Literară „ după care urmează mai multe compoziții de proză si poezie, în diverse antologii de poeme și reviste literare. În anul 1995 – 9 aprilie – am avut un debut radiofonic pe postul ROMÂNIA CULTURAL. Iar, din aprilie 2024 devin membră în Liga Scriitorilor Români, filiala „ Gib Mihăescu” – Vâlcea.

– Enumerați câteva din volumele apărute, reviste la care ați colaborat, lansări de carte etc.

– Am publicat anul trecut, pe 15 Martie, volumul bilingv de poezie atât în limba română, cât și în engleză „Undeva-Cândva. Fluturii scriu poezie/Somewhere-Sometime. Butterflies Write Poetry”, un volum care ocupă un loc special în parcursul meu literar, dar mai ales în sufletul meu. Am colaborat cu reviste literare din țară și din diaspora și am participat la lansări de carte și evenimente culturale în România și Londra. Aceste întâlniri cu cititorii și cu alți scriitori au fost, de fiecare dată, momente de confirmare și de dialog autentic.

– Ce planuri de viitor aveți din punct de vedere literar?

– Din punct de vedere literar, îmi doresc să continui într-o direcție a maturizării expresiei poetice, cu un accent mai clar pe temele identității, ale apartenenței și emoției. Lucrez acum la un nou volum bilingv, română–engleză, într-o formulă diferită care combină poezie și proză. Sper din suflet ca această carte să găsească un loc în rândul cât mai multor cititori și să le ofere o nouă abordare care să-i atingă la nivel emoțional. Însă scrisul nu se oprește aici. Continui să scriu, pentru că scrisul este, în primul rând, un tratament pentru suflet – un mod de a înțelege și de a exprima emoții, de a păstra legătura cu propria identitate și cu lumea din jur. Mereu am spus, că fiecare text este o mică explorare a sinelui, un exercițiu de sinceritate și de introspecție, dar și un dar pe care îl ofer cititorului.

– Vă este dor de România, de plaiuri și prietenii români? Ce părere aveți despre situația actuală din România, intrată aproape în colaps?

– Dorul de România este în sufletul meu, la modul cel mai profund și constant. Dor de plaiuri, de limbă, de familie și prieteni, oamenii care mi-au fost aproape într-o etapă esențială a vieții mele. România nu dispare din tine odată cu plecarea; rămâne ca un sâmbure al identității. În ceea ce privește situația actuală, cred că România traversează o perioadă dificilă, marcată de dezechilibre și oboseală socială. Este într-o criză prelungită, din care se poate ieși prin luciditate, responsabilitate și, mai ales, prin oameni care aleg să NU renunțe la valori. Pentru mine România rămâne unică și frumoasă, oricând, oriunde aș merge și oricât aș sta în altă țară.

– Vă gândiți să reveniți în România sau v-ați stabilit pentru totdeauna cu familia în Londra?

– Deocamdată, viața mea este așezată în Londra, alături de familia mea, de prieteni și colegii de serviciu. Acest lucru îmi oferă stabilitate și un anumit echilibru. Nu exclud niciodată complet ideea revenirii, însă nu cred la momentul de față, în decizii radicale sau definitive. Mă consider un om al mai multor spații, iar apartenența mea este – poate – mai degrabă una culturală și afectivă decât strict geografică.

– Transmiteți un gând pentru români!

– Gândul meu pentru români este unul simplu: de încredere și de iubire. Să nu uite cine sunt, deci să nu-și piardă identitatea, rădăcinile, cultura și valorile care ne definesc. Dar mai ales demnitatea, respectul față de sine și față de ceilalți, oriunde s-ar afla. Iar pentru dumneavoastră mulțumiri și aprecierea mea sinceră pentru acest prilej. Este o oportunitate rară și prețioasă de a-mi împărtăși experiența, gândurile și trăirile dincolo de hotarele României, de a face cunoscut parcursul meu personal și literar unui public mai larg. Vă mulțumesc pentru atenție, pentru răbdare și pentru spațiul oferit de a povesti. Sper ca aceste cuvinte să ajungă la inima cititorilor, așa cum fiecare experiență m-a atins pe mine.

– Vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu și vă doresc mult succes în continuare!

Numărul 766

Data: 4 martie 2026 by Administrator

Descarcă PDF