Știm ce spune o vorba buruienoasă despre politic, dar și aici sunt grade de comparație. Interbelicul pare să fi atins culmea cinismului și a cruzimii în politic, iar hitlerismul și bolsevismul apogeul Răului. Iar coliziunea dintre aceste două extremisme a produs, între altele, Pactul sovieto-german din 1939. „Timp de secole, interesul principal al SUA (vezi primul şi al doilea război mondial, războiul rece) a fost relaţia dintre Germania şi Rusia. Dacă aceste două ţări s-ar uni, ar reprezenta singura forţă care ne poate ameninţa. Trebuie să ne asigurăm că acest lucru nu se va întâmpla”, afirmă și astăzi, repetat, politologul George Friedman. Consolidarea legăturilor de parteneriat dintre Rusia şi Germania pot da un impuls dezvoltării ambelor state, dar o astfel de evoluţie a evenimentelor constituie o ameninţare pentru interesele Statelor Unite – declara el, în urmă cu câtva timp, pentru „Deutsche Wirtschafts Nachrichten”. Și asemenea declarații sunt făcute după ce Statele Unite au avut de consemnat fapte spectaculoase, de mare impact, pentru securitatea și poziția mondială a Americii, cum au fost atacurile teroriste de la 11 septembrie sau explozia dezvoltării economice a Chinei.
Relațiile ruso-germane rămân constant prioritatea internațională nr. 1 a Washimgtonului și – adaugă cu o sinceritate nedisimulată același – ori de câte ori cele două mari puteri de dincoace de Atlantic se apropie, Statele Unite trebuie să acționeze prompt pentru a dejuca mișcarea. În sfârșit, mai spunea odată Friedman, «SUA nu sunt singura țară care încearcă să împiedice consolidarea cooperării între Berlin și Moscova» – și cita, în această privință, Polonia și Franța.
În aceeași ordine de idei, istoricul și politologul român Ioan C. Popa, remarcă în recentă apăruta sa carte «Față nevăzută a agresorului. Pactul Ribbentrop-Molotov și urmările lui pentru România», faptul că «mai ales din secolul al XIX-lea, România s-a aflat adesea la confluența intereselor-germane, suportând nu de puține ori consecințele tragice ale înțelegerilor sau, dimpotrivă, ale coliziunilor care au marcat raporturile dintre cei doi protagoniști europeni». Autorul român constată și el, asemenea mai tuturor exegeților străini care analizează relațiile ruso-germane în istorie, caracterul cu totul atipic, uneori până la (aparent) paradox, al acestor relații: «nu doar momente conjuncturale de cooperare sau, dimpotrivă, de adversitate și violență extremă pe care le-a cunoscut evoluția relațiilor celor două țări și popoare, dar și surprinzătoare aspecte ce le determină să se apropie și să lucreze în comun la construcții geopolitice cu impact major și îndelungat asupra destinelor Europei ori ale unor mari părți ale lumii».
România, aflată în proximitatea ambelor puteri continentale – dar una euroatlantică, iar cealaltă eurasiatică – nu putea rămâne, nici ea, în afara jocurilor ruso-germane. Iar în conciliabulele și compromisurile dintre cei mari, cei mai mici au fost folosiți nu o dată dată că mărunțiș, bonus, supliment sau compensație. O exemplifică, prea clar, și înțelegerile sovieto-germane din august 1939 încheiate cu mult dezbătutul (până astăzi) pact Ribbbentrop-Molotov. Un acord internațional mai straniu – și mai puțin cunoscut – ca multe altele și care continuă parcă să fie ținut și astăzi cât mai ferit de cercetători și marele public, la atâta vreme după consumarea iar apoi și repudierea sa (inclusiv, oficial, la Moscova), dar a cărui urmare concretă se întâlnește și azi, peste Prut, prin statul căruia deloc întâmplător i se mai spune și Republica Molotov-Ribbentrop.
Autorul Ioan C. Popa onorează 100 de ani de la România, nu Mare, ci Firească, printr-o carte de referință despre Pactul sovieto-german și ce a urmat. Aflăm aici o trecere în revistă a documentației adusă la zi până în acest moment, căci documentația în materie se dezvăluie mereu, puțin câte puțîn, cu prudența cu care se deminează o zonă periculoasă. Dar și o analiză obiectivă, deloc pătimașă, care întregește volumul, împreună cu o adevărată antologie a documentelor de bază atingătoare de acest fapt istoric.
Și totuși, nici autorul acestei cărți – care intră cu drept de cetate în bibliografia obligatorie despre Basarabia – nu poate să nu constate, asemenea istoricului occidental Roger Moorehouse, în cartea sa «Alianța Diavolilor», din 2014-2015, că «ignoranța noastră despre acest subiect este surprinzătoare (…) pactul rămâne necunoscut la scară mare». Dar pe cât de obturată este cunoașterea istoriei pactului, a pertractărilor și urzelilor sale, pe atât de evidente sunt consecințele sale activ încăpățânate și azi, între care cea mai absurdă, mai nefirească și mai nedreaptă este Republica Molontrop.
Cartea istoricului și politologului Ioan C. Popa, riguros și la zi documentată, subtilă și pertinentă în judecată, este străbătută parcă, de la un capăt la altul al ei, de fiorul unei drame shakespeareane. Căreia, însă, am vrea să-i așezăm, ca ultima replică, o altă spusă a marelui Will: «Totul e bine când se termină cu bine».
Lasă un răspuns