Lesne de înțeles că o comunitate (popor, națiune) are două mari componente: componenta fizică sau trupul (indivizii alcătuitori) și cea spirituală sau specificul respectivei comunități (totalitatea relațiilor interumane prin care fiecare grupare se aseamănă în plan general uman cu celelalte și, în același timp, se deosebește de ele în plan cultural-identitar).
De unde concluzia: Tot ceea ce constituie esențial, iar prin aceasta definitoriu pentru individ (lăcomia sau, dimpotrivă, generozitatea, necinstea sau onestitatea, cruzimea sau mila, perfidia sau sinceritatea etc.), la nivel de comunitate devine atât de nesemnificativ, încât specificul acesteia nu poate fi perceput de un străin doar din gândirea și comportamentul mai mult sau mai puțin schimbătoare ale câtorva membri, fie ei chiar și exponențiali prin jocurile politice. Ba mai mult, este cumplit de nedrept ca o pădure să fie redusă la nivelul uscăturilor din ea și ca sensul existențial al unui popor să fie apreciat după spusele și faptele unor nevrednici cu funcții politice. Bunăoară, așa ca pretinșii cârmuitori ai României postdecembriste, cu toții agramați, aproape toți tâlhari și trădători și, până în clipa de față, doar unii dintre ei penali cu acte în regulă.
Da, căci absorbite în modul comunitar de-a fi și, deci, subordonate rostului istoric al fiecărei comunități distincte, excesele într-un sens sau altul ale membrilor acesteia nu fac decât să întărească media comportamentală, respectiv fluxul moral-spiritual al tradițiilor, culturii și științei, toate aceste produse purtând pecetea specificului național și contribuind într-o măsură mai mare sau mai mică la afirmarea lui, iar cele referențiale intrând totodată în cultura universală și îmbogățind-o.
De pildă, și astfel revenim la oile noastre, îndelunga răbdare a unui om cu frică de Dumnezeu este pe bună dreptate considerată una dintre cele șapte virtuți colaterale (eu le-aș spune fundamental-uzuale), alături de smerenie, milostenie, curățenie, cumpătare, blândețe și hărnicie. Atâta doar că la nivel social, îndelunga răbdare dobândește chipul neeroic al resemnării celor mulți, care, prin neimplicare, nu numai că aduc un mare deserviciu țării și diminuează substanțial zestrea lăsată generațiilor următoare, dar caută să-și justifice perspectivismul contraproductiv prin jalnice spuse mioritice de felul următor: „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, „Numai mai rău să nu fie”, „Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate să ducă (să rabde)”…
Cum Dumnezeu le-a dat românilor cu ambele mâini, dar nu le bagă și în traistă, iată motivul pentru care ei au ajuns faimoși în Uniunea Europeană și mai departe în lume prin neghioaba răbdare ce-o au de-atâția ani cu leprele cățărate la putere. Și, aidoma struțului care-și bagă capul în nisip când este la ananghie, grosul românilor postdecembriști își vâră capetele plecate între umerii gârboviți de poveri și umilințe, făcându-și caraghioasa socoteală că astfel nu vor mai auzi îndemnul la deșteptare din imnul național. Păi de pomană se zice că nu există surd mai mare ca ăla care nu vrea să audă?!
Lasă un răspuns