Fălcile iernii de Ciprian Antoche

S-au strâns lupii suri la gura intrării în sat
Călcând gerul aspru și-omătul strivit de la friguri,
O haită flămândă, jivine urâte ce codrii-au lăsat
Fugari peste câmpuri și strecurați mișei printre diguri.

A lor urlet crâncen răsună a plânset și jale
Și tata-i plecat după lemne și uită-a veni,
Plecat-a pe ziuă în crângul ce doarme în vale
Iar lampa nu-i stinsă și mama nu poate dormi.

Nici noi, pruncii fragezi, nu punem capul pe pernă
Și ținem la piepturi o cruce de rugă spre tată,
O candelă arde și flacăra galben eternă
Se nalță spre grindă în izul de ceară uscată.

Intrarea în sat e-astupată de lupii flămânzi
Pe unde să vină el-tata, pe unde să iște la noi?
Sunt mic, n-am putere și-ai mei frați mici și bolânzi
Își sug deget de foame, de frig și de goi.

Se-aud câinii cum latră să rupă a lor legătoare
Și caii pufnesc nechezând spaimă și frică,
Toporul lipsește că-i arma tatei cea mare
Ce-o poartă de-o viață la cingătoarea lui mică.

Se-aud lupii cum saltă spre ulița noastră
Le scârțâie labe, omătul e cătrănit de la ger
Sar câinii să-i rupă, dar urletul lor e năpastă
Sub colți de jivine și-a lor falcă de fier.

În noapte se pierde măicuța și firavă mamă
Spre grajd se răpede să-astupe oblonul deschis,
Prin ochi de fereastră îi văd doar colț de năframă
Cum luptă cu gerul, o văd parcă și azi ca într-un vis.

Dă drumul la câine să moară baremi în luptă
Nu sfârtecat de jivine, robit într-un lanț
Se smulge și fuge prin poarta cea mică și suptă
Ieșind înainte la haita ce-ajunse la șanț.

Eu tremur de frică, nu-i mama, nici tata în casă
Iar frații sugari plâng lacrimi și zbiară,
Lampa se stinge cu sfârâit jilav pe masă
De-ași fi om mare, ieșeam eu în locul mamei afară.

Mi-e frică de mama: de ce-ntârzâie-n noapte atâta?
De ce nu apare la noi precum ea a plecat?
Mi-aduc iute-aminte că tata își ține el bâta
În tindă spre ușă, o strâng între mâini apăsat.

Desculț ies pe prispă călcând tălpile-n nea
Uitat că nu-s mare și mucii mi-s doldora-n nas,
În pâcla de noapte, cat umbră s-o văd pe măicuța mea
Dar orb îs de frică și n-apuc face baremi un pas.

O văd pe măicuța cum fuge speriată spre casă
Mă saltă pe sus și mă vâră în tinda răcoare,
Își uită de câine, de grajd și de vite nu îi mai pasă
Dar pruncul din pântec îi dragostea ei mare.

Un ivăr la ușă proptește sub tremur de vine
În urma ei lupii târcoale în geam răscolesc,
– Ia oala și bate-o, să-i sperie naiba jivine…
Ascult-o pe maica, că altfel vă prăpădesc!

Bătaia în oală răsună ca clopot de turlă
Și bat cât pot tare o zarvă supremă de viață,
Văd lupii cu ochii, văd haita cum urlă
Tot câte unul cum fug și se disipă ca-n ceață.

Bat tare de frică și nu isprăvesc din tremurat
Iar mama mă-ndeamnă să-mi liniștesc sperietură:
– Gata fecior, contenește bătăi, lupii-au plecat…
Se duc să forțeze oblonul la șură!

Dar eu tot băteam, de frică străpunsă în tălpile roase
Mai tare, mai tare, mai apăsat până la sânge
Bătăi repetate ce sperie și moartea din oase,
Și-o văd pe măicuța cum șade-n odaie și plânge.

A sale picuri de plâns sunt calde și acre
De jalea ce-o poartă știindu-l pe taica plecat,
Se roagă-n genunchi spre sfinții icoanelor sacre
Să-l aibă în grijă, să-i vină acasă bărbat.

Se pierde în zare a lupilor urlet de foame
Azi am scăpat noi, cu tata oare ce-o fi?
Privim pe fereastră, dar frica străbate în coame
De lupii or fi încă! N-avem curaj a ieși!

Mai sunt vitele-n grajd și porcii grăsuni?
Ori rațe bălaie, ori gâște, oricare?
Scăpat oare câinele de lupii nebuni
Ce-au atacat sat în noapte, cătând de mâncare?

Se crapă de ziuă și tata acasă nu vine
Nici caii și carul ce haita poate-au răpus,
Să fiu eu bărbatul ce casa de-acum o va ține…
Căci, tata și lupii de-a pururi s-au dus?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*