Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu îmbogățește proza contemporană cu încă un roman. Un roman original, pe cât de clasic, pe atât de modern, un roman care reconfirmă, cu strălucire, talentul autentic, inconfundabil, al autoarei altor trei cărţi de referință: Punctul interior (2010), Spre nicăieri (coautor, 2014) şi Apa (2016). Când am citit Punctul interior, am avut o revelație: un condei viguros își cerea – și îşi primea – dreptul la recunoaștere în cetatea prozei de calitate.
Povestea de dragoste amăgită a Corinei, eroina acelei cărți, nu trebuia să se sfârșească așa cum s-a sfârșit. Ea se voia completată. Cititorul simte, înțelege, din scena de final a romanului, că urma să se întâmple ceva în viața personajului, de care s-a legat prin impalpabile fire. Cine era și ce rol urma să joace misteriosul bărbat, pe care Corina îl întâlnește în casa scărilor?! Întrebarea rămân fără răspuns. Și iată că premoniția capătă contur, se materializează, în 2018, într-un bildungsroman (Celesta, Editura Mirton, Timișoara, 2018), care, la nivel declarativ, este o continuare, în plan ideal, a Punctului interior. Nimic nu-l împiedică pe cititor să aibă sentimentul că destinul Corinei se desăvârșește prin cel al Arinei, unul dintre personajele principale ale cărții de acum.
Celesta (O poveste de dragoste) reia, întâmplător sau nu, o scenă din finalul celeilalte povești de dragoste. Prima întâlnire între Teodoru și Arina, coup de foudre, după cum se afirmă undeva în roman, are loc în casa scărilor de la etajul patru. Scena capătă nebănuite conotații, raportată la conținutul romanului. Cei doi protagoniști vor urca împreună scara spre o mare iubire, care va fi tot mai puternică, pe măsură ce umbra EI, a celui de-al treilea personaj al cărții, defuncta soţie a lui Teodoru, o Doamnă în adevăratul sens al cuvântului, se va estompa. Nu în sufletul bărbatului, ci în desfășurarea frumoasei povești de dragoste.
Prima Doamnă a lui Teodoru este o prezență imaterială, dar puternică, de la început, până la sfârșit, și îi provoacă Arinei o stare de neliniște, dusă uneori până la limita unui gând greu, acela că ar trebui să se despartă de omul iubit, pentru a nu fi comparată cu prima și marea lui iubire. Presupunea, ghidată de lecturi, nu de instinct, că această comparație ar putea fi în defavoarea ei.
Dar lucrurile nu vor sta deloc așa! Mai în vârstă și, evident, mai înțelept decât Arina, Teodoru reușește să o convingă pe aceasta că, pentru el, ea a devenit soția, femeia iubită, fetița lui cu ochi abisali și frumoși. Împreună, pas cu pas, trecând prin momente de înălțare și aparentă prăbușire, cei doi ating, cu sufletul și chipul, starea de beatitudine, de împlinire totală. Mâinile lor, care se caută, se ating, se mângâie, se lasă scăldate în lumină, se desfac de trecut, prin renunțarea la verighete și inele, sunt și ele, asemenea unor vagi personaje din roman, sublime intarsii în lemnul de santal al sorții.
EA, personajul fără chip și nume, cea atât de prezentă în mintea și în sufletul protagoniștilor, i-o adduce, simbolic, metafizic, pe Arina lui Teodoru. Ea și Dumnezeu. Eroina romanului va înțelege această afirmație a bărbatului, această schimbare în legătura lor, odată cu descoperirea adevăratelor învățături ale Cărții Sfinte, de care el o apropie cu pricepere și răbdare. Citise și ea Biblia, ce-i drept, selectiv, însă, abia acum, sub îndrumarea omului iubit, relația ei cu Divinitatea capătă consistenţa unei învăţături. Arina mai urcă o treaptă pe scara înțelepciunii. După această experienţă, percepe altfel lumina din ochii verzi-măslinii și uneori umeziți de lacrimi ai Bărbatului. Umbra EI, neliniștitoare, la început, devine suportabilă, cu timpul. Ușoara angoasă, pe care Arina a încercat-o în primăvara relației cu Teodoru și care a dus-o în pragul renunțării la el, a dispărut. Cei doi s-au căutat, s-au descoperit, s-au întregit unul pe altul și unul prin altul. Senzația de neîmplinire a Arinei dispare. Teodoru devine umărul ferm, pe care se poate sprijini, pe care poate visa. La rândul său, cel care și-a asumat, de la bun început, rolul de Pygmalion, simte că și-a atins țelul. Priceput sculptor cu dalta cuvântului, el modelează și nivelează asperitățile din sufletul rănit al Arinei. Este conștient că a descoperit „fildeșul”, în care poate ciopli, pentru a atinge desăvârșirea, ca odinioară vestitul sculptor cipriot.
Structurat în zece capitole, romanul are ca intrigă necesitatea de a da răspuns unei studente a Arinei Sălceanu, care, la sfârșitul unei ore de curs, o întreabă pe autoare cum vorbește ea cu soțul, o somitate în lumea literară. Și, cred eu, cartea s-a născut și din dorința de clarificare a unor trăiri, emoții, senzații, nu neapărat din viața autoarei, ci mai degrabă din viața altora, aflați într-o relație sau într-o căsnicie pe care cei din jur nu o înțeleg, sau o înțeleg greșit.
Am citit în pdf romanul. L-am citit cu sufletul la gură! Multe scene mi-au rămas întipărite în minte: epopeea de la Uzdin, renunțarea la verighete, cununia religioasă, devotamentul cu care Teodoru o îngrijește pe Arina, când aceasta trece printr-o intervenție chirurgicală, întâlnirile „de la Scriitori”, achiziționarea unui motănel auriu, Ray, care urma să lichideze un șoricel nepoftit din biblioteca lui Teodoru, și multe altele. Impresionant și epilogul: Teodoru o întreabă pe cea devenită Doamna lui: „Tu crezi că m-aș fi căsătorit cu tine, dacă n-ai fi, pentru mine, prima ființă după Dumnezeu?” Oare există o declarație de dragoste mai frumoasă?! Și gândul mi s-a întors la Corina, la asemănarea dintre ea și Arina. Amândouă sunt femei puternice, de caracter și de carieră, amândouă, singure fiind, îşi doreau Omul, care, îmbrățișându-le, să spună: „Pe mine mă caut!” Arina și-a împlinit visul. Atât în viaţă, cât şi în literatură. Din punct de vedere artistic, ea a asimilat-o pe Corina:
„Nu mă voi întoarce în timp. Dar, voi spune răspicat: Corina eram eu, parafrazând un alt celebru scriitor francez. Literatura e neapărat autentică. De aceea, trebuie să scrii despre ceea ce cunoşti foarte bine, despre ceea ce se întâmplă sub ochii tăi. Sau chiar în tine” (p. 12).
Roman despre dragoste, dar și despre moarte, despre tăria absenței, roman al triumfului vieții, în perspectivă mundană și spirituală, Celesta este o carte gravă și polivalentă, o carte vie, eliberatoare, cum rar întâlneşti, prin temă, filosofie implicită și realizare estetică.
_____________
*Cronică la romanul Celesta, Editura Mirton, Timișoara, 2018, de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu.
Lasă un răspuns