Ruptă mişeleşte din trupul Moldovei, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu pacea de la Bucureşti(16 mai 1812) „ţara numită Basarabia şi locuită în principal de valahi, a fost alipită Rusiei(…) Deja în timpul Ecaterinei a II-a graniţa de vest rusă a ajuns până la Nistru, cuprinzând astfel o mare parte din teritoriul locuit de valahi”. Aşa se află scris în lucrarea „Descrierea etnografică a popoarelor Rusiei”, tipărită la Petersburg în 1862.
Această „ţară valahă” îşi spijinea, din cele mai vechi timpuri, hotarul de apus pe meterezele Carpaţilor, iar cel de răsărit pe puternicile cetăţi de graniţă: Hotinul, Soroca, Orheiul, Tighina şi Cetatea Albă, toate datând încă din secolul al XIV-lea, din vremea domniei lui Roman I(1392-1394), cel care îşi luase şi titlul de „mare domn, singur stăpânitor al Moldovei de la munte la mare”. Aceste cetăţi au fost consolidate pe vremea lui Alexandru cel Bun(1400-1432), pentru a ajunge la apogeul puterii sub glorioasa domnie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt(1457-1504), când moldova a cunoscut cea mai înfloritoare epocă a sa.
La numai câţiva ani după ocuparea Basarabiei, o statistică rusească, datând din 1817, consemna o realitate incontestabilă: majoritatea absolută a populaţiei ei, respectiv 86 la sută, era formată din români şi numai 6,5 la sută de ruşi, ucrainei şi ruteni. Pentru a întări parcă şi mai mult aceste date, guvernatorul rus al Basarabiei, Timkovski, scria într-un raport din 1827: „Provincia Basarabia se compune din două categorii de locuitori: moldovenii autohtoni şi vagabonzii care reuşesc să se strecoare încoace. Tot ce e mai criminal în Rusia, caută să-şi facă drum aici, în speranţa de a se putea ascunde de crimele lor”.
Puternica acţiune de deznaţionalizare a populaţiei româneşti autohtone şi de strămutare a acesteia, dubla de o masivă colonizare a altor populaţii(ruşi, bulgari, găgăuzi, germani etc) au început să dea roade, astfel că într-un inerval relativ scurt, de nici trei decenii, populaţia românească a Basarabiei mai reprezenta doar 66,4 la sută, rămânânt totuşi majoritară.
În „Lista localităţilor din Imperiul rus”, publicată la Petersburg, în 1862, este consemnat faptul că „românii sunt cei ma vechi şi cei mai numeroşi locutori ai Basarabiei”. Într-o altă lucrare a căpitanului de stat major, Zasciuk(ajuns general), publicată tot la Petersburg, se scria: „”. Moldovenii formează majoritatea populaţiei din cifra totală(a Basarabiei, n.n.). Moldovenii locuiesc foarte mulţi în regiunea de centru şi de nord a Basarabiei şi pot fi socotiţi aborigenii aestei regiuni(…). Limba lor are rădăcini latine şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât limba italiană
În lucrarea amintită la început(Descrierea etnografică a popoarelor Rusiei), autorul ei, etnograful T.de Pauly, referinduse la vechimea şi orginea poporului român, scria: „Valahii sau rumânii sunt un popor ieşit în primele secole ale erei noastre, prin amestecul de daci, romani şi slavi. Poporul rumânesc e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari şi numără în total vreo opt milioane de suflete, din care770.000 trăiesc în imperiul rusesc, locuind în cea mai mare parte în Basarabia(620.000), iar restul în guberniile Herson, Ecaterinoslav şi Podolea”.
Între acţiunile iniţiate de autorităţile ţariste pentru rusificarea românilor basarabeni s-a înscris şi actul samavolnic din 1867, prin care limba română a fost scoasă din toate şcolile din Basarabia, astfel învăţământul s-a desfăşurat numai în limba rusă. La puţin timp, în 1871, Basarabia a fost transformată în gubernie rusească, supunându-se în totalitate doar legilor ruseşti, la toare celelate gubernii. Ca urmare, toate posturile de conducere din administraţie, ca şi cele religioase, au fost ocupate numai de ruşi. În frunte Bisericii basarabene a fost instalat episcopul Pavel Lebedev, un specialist în rusificare, care a început imediat o adevărată prigoană spirituală împotriva românilor basarabeni, menită să şteargă cât mai degrabă orice urmă de românism. În cadrul acesteia, a fost desfiinţată catedra de limbă română de la Seminarul teologic din Chişinău, a fost închisă vechea tipografie eparhială, înfiinţată în 1813 de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, au fost alungaţi din parohii preoţii români şi s-au înfiinţat aşa-zisele „strane ruseşti”, pentru oficierea sfintei liturghii în limba rusă.
Această teribilă acţiune de rusificare a populaţiei româneşti din Basarabia, precum şi urmările sale nefaste, au fost consemnate chiar de o serie de istorici ruşi. Astfel, N.N. Durnovo, în lucarea sa întitulată „Politica panslavistă rusă”, apărută la Moscova, în 1908, scrie: „Poporul basarabean, mulţumită rusificării silnice, e transforat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe limba sa natală în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi, sute de mii de deseatine din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari, germani şi aceasta numai de a-l sili să-şi părăsească ţara. Numai într-un singur an, 885 de familii ţărăneşti basarabene au trebuit să plece în Siberia spre a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare pentru că nu mai pot trăi în ţara lor”.
În ce priveşte colonizarea Basrabiei cu străini, de care aminteşte istoricul rus, precizăm că doar în primii ani de după războiul ruso-turc, din 1806-1812, au fost aduse aici 2 487 de familii, cu 10.218 suflete, din care 1 479 de familii, cu 6 171 suflete erau bulgari şi găgăuzi(populaţie de origine turco-cumană trecută la creştinism). Acţiunea de colonizare a Basarabiei a continuat şi în anii următori, astfel că până în 1827 au fost înfiinţate 42 de colonii bulgăreşti şi găgăuze, cărora li s-au adăugat alte 24 de colonii germane.
Lasă un răspuns