La Australian Open a fost o mare diversitate de jocuri, de stiluri, dar toate se pot reduce la trei feluri de jucători: jucători-surpriză, precum sud-coreeanul Hyeon Chung, la băieți, și belgianca Elise Mertens, la fete; luptători, categorie în care intră aproape toți, inclusiv Halep; artiști, perle rare, precum Federer, la băieți, Wozniacki, la fete. Ar fi intrat aici și Sharapova, dar înainte de suspendare.
Dacă toți sportivii, mai ales cei tineri, începători, aspiră să bată un campion consacrat și să producă surprize, dacă toți jucătorii sunt luptători tenace, uneori cu accente supraomenești, ca Nadal sau Murry, puțini sunt artiști ai tenisului. Acest lucru se petrce când jucătorul a atins perfecțiunea și dispare imaginea luptătorului, a angajamentului fizic (Stere Halep: „Băi, știți cum luptă fata mea? Ca un soldat în Vietnam!”), și apare firescul, simplitatea, naturalețea. E ceva paradoxal, dar acest lucru se petrce numai de la un grad în sus, după ce jucătorul a atins perfecțiunea.
Este exact ca în muzică. Perfecționismul este dominanta principală a tuturor muzicienilor lumii, dar numai marii virtuozi ajung să cânte firesc, natural. Perfecționismul naște acest paradox sau efect de bumerang, că te întoarce la origini. La fel și în scris, numai după ce stăpânești perfect limbajul, totul curge, devine limpede, scrisul pare spontan, firesc, plin de nauralețe și parcă e o muzică, devine o melodie sau, cum spunea Eminescu: „Limba română născută pe note, limba română cântată pe ape, țeara unei feerii” (Ms. 2262, f. 4).
Surprizele sunt întotdeauna așteptate cu interes. Așa a fost prestația lui Mertens. Care a jucat meciul cu Svitolina uluitor, cu adevărat experimentata ucrainiancă nu i-a putut face față, nu a știut cum să reacționeze la vioiciunea și superbul evanati de lovituri ale adversarei, care inventa parcă alt tenis.
La fel și Chung, care a învins o altă mare surpriză, pe americanul Sandgren, care îl eliminase anterior, tot printr-un joc superb, pe Dominic Thiem, unul dintre favoriți.
Momente de artă a reușit și Nadal, în jocul cu Cilic (mare păcat că spaniolul s-a accidentat!), și Kerber în meciul cu Sharapova, la fel și Sloane Stephens (câștigatoarea US Open), poate cea mai hăruită de la natură dintre jucătoarele lumii, întruchiparea naturaleții în tenis. Ea când lovește mingea, parcă plutește. Ca și Federer, care, cum a arătat și în finala cu Cilici, a avut multe momente de balet sportiv, o paletă de lovituri coregrafice sui-generis. Ba chiar există și un top al celor mai frumoase mingi jucate de el. Și după 3 ore de joc, părea proaspăt, juca simplu, cu o lipsă de efort extraordinară. A câștigat al 20-lea trofeu de Grand Slam. A făcut vreun tam-tam? Dimpotrivă, corectitudinea și naturalețea de pe teren s-au văzut și în modestia din culise. La un sportiv din această clasă, totul e zbor, ca un joc magic de fulgi de nea.
Trebuie spus că Australian Open, cu căldura sa caniculară, chiar s-a suprapus peste fulgii de nea, peste sporturile de iarnă, campionate europene și mondiale, ca schi alpin, fond, slalom, snowboard, biatlon, sanie, sărituri de la trambulină, patinaj artistic sau hochei, sporturi fantastice, mult mai dificile și mai greu accesibile decât tenisul. Tenisul a devenit un sport popular, tot mai popular și e păcat că o jucătoare bună („soldat în Vietnam”), care e și româncă, ajunge, prin lipsa sa de modestie, să compromită și locul 1. E cazul când locul 1 nu este o garanție că jocul pe care îl faci, convinge, este și frumos, și atractiv, și emoționant. Lupta e o cale, dar nu un țel. Nici banii, pentru care se bat toți. Nici Gloria, implicit Victoria. Prefer învinșii, dar care pierd frumos.
La un anumit nivel, luptătorii sunt egali. Dacă n-ar fi mingea rotundă, și șansa nu ar face frumusețea acestui sport, nu e de crezut, de pildă, că o jucătoare atât de experimentată ca Angelique Kerber, poate să piardă un joc pe care îl avea în mână, când, în meciul cu Halep, a condus în setul decisiv cu 6 – 5 și a avut două mingi de meci 40 – 15! De aceea, când balanța putea înclina atât de ușor de partea cealaltă, e absurd, e curată paranoia să consideri că jucătoarea nostră i-a dat lecții lui Kerber, că a controlat ea total jocul, că a fost extraordiană, uluitoare, fantastică și alte atribute supranaturale cu care ne-au împroșcat aplaudacii ei. Care nu au uitat să tot repete câți bani a încasat Halep după acest meci! Ceva oribil! A fost un joc normal, cu multe erori neforțate, nu a fost o performanță, cum bine a spus Ilie Năstase. Sau finala, anunțată de un limbaj la fel de bombastic, apluadacii o prezentau pe Halep ca pe Mike Tyson, iar dacă ar fi câștigat, ar fi trebuit reinventat limbajul, de fapt, intram într-un circ cum numai aplaudacii noștri știu să-l desfășoare. Dar sorții au vrut altfel, a vrut să câștige cea mai înzestrată jucătoare a momentului, daneza Caroline Wozniacki, frumoasă, talentată, cu un fizic perfect proporționat, o atletă cu grație feminină desăvârșită, calități cu care te naști, desigur, dar a știut să și le cultive cu înțelepciune și să dovedească faptul că merită să fie un simbol al sportului, implicit un reper de frumusețe și civilizație.
Bineînțeles, nu e vina lui Halep că nu e înzestreată cu aceste calități naturale, dar ea compensează aceste lipsuri prin muncă și a luptat, a făcut așa cum spun aplaudacii ei, că „moare pe teren” (Ruzici), că „luptă ca un soldat în Vietnam”. Aici, la AO, e posibil ca ea să fi arătat maximum din ceea ce poate. Atât poate. Să o felicităm și să-i dorim să-și cunoască măsura, să fie modestă și să renunțe complet la bombasticism. Să le dea o replică aplaudacilor care îi fac numai rău cu tam-tam-ul lor nepotrivit, total deplasat. Cred că în toată cariera lor, sportive ca Serena Williams și Chris Evert nu au făcut atâta caz ca halepiștii la AO. Cu mitomania, nu se poate câștiga nu 20 de Grand Slam-uri, ci nici unul!
Și să înceteze cu goana nebună după locul I. E și părerea lui Nasty. Nici nu s-a terminat bine meciul cu Wozniacki că ogarii și gonacii halepici au și pornit să bată toba, o iau de la capăt, dau de știre cum Adorata lor poate recuceri la turneul următor locul I! Iar tatăl lui Second Hand a și declarat emfatic că „Wozniacki a fost norocoasă”, deși imaginile ne arată cum a scos mingi „imposibile”, făcând un final de meci antologic (a câștigat prin talent trei ghemuri la rând)! Dar omul nu are astâmpăr, o face acum și pe comentatorul. Uită că Simonica lui a avut noroc cu carul în meciurile cu Davis și Kerber, care au avut trei și respectiv două mingi de meci! Așa că cine are noroc? Noroc au toți în funcție de cum și-l pregătește fiecare. Nu puteți face dintr-un joc o mașină și nici dintr-o minge rotundă una pătrată, oricât de tare ați lovi în ea! Trist este că însăși Supraoama, cum i-ar spune Gopo, întreține această schizofrenie. O, Sfinte Sisoe, ai milă de ei, vindecă-i!
Jucătorii luptători își trădează de multe ori disperarea cu care vor să treacă de un adversar pentru a ajunge la sumele mari care se pun în joc. Pe noi, ca spectatori, nu ne interesează acest aspect. Ne interesează jocurile care ne produc plăcere și jucătorii care sunt plăcuți. Tenisul e un joc. Iar Arta lui începe acolo unde se termină jocul. În sport, ca și în artă, trăirea contează, generatoare de plăcere estetică, singura care rămâne și poate schimba oamenii în bine.
Lasă un răspuns