A apărut a 97-a carte a lui Grid Modorcea. Este un roman. Se numește GENIUS (Ed. Scriitorilor). Așa cum aflăm de pe coperta IV, este o carte despre condiția geniului. România a avut mulți oameni de geniu. Dar azi, în loc de genii, plouă cu mitomani. De ce? Pentru că, prin felul cum au fost respectate excepțiile, mai ales în ultimele decenii de bulversare valorică, românii s-au îmbolnăvit de o boală incurabilă: mitomania. Și s-a văzut în mitoman un erou. Un fenomen. Un genius. Ba toți sunt genii, așa cum toți forumiștii se cred scriitori. Poate că așa și este, dintr-o anumită perspectivă.
Dar la o analiză mai atentă, dacă nu scăpăm hățurile din mână, mitomanul este o pacoste. Transformă istoria în caricatura ei. Pune în locul faptei, iluzia mioapă, chioară. Mitomanul promite imposibilul, dar în realitate nu face posibil nici posibilul. La el prăpastia dintre absolut și relativ, dintre general și particular, dintre ideal și real este uriașă, de netrecut nici cu navele cosmice. Atunci te întrebi, cum scăpăm de el? Nu se poate. E ca șarpele, îl tai la apus, învie la răsărit. Vrei să-l controlezi? În zadar. Este imprevizibil. Are toate calitățile și defectele unui blestem. Poți să te consolezi că este o pacoste necesară?
Grid Modorcea încearcă pentru prima oară aici, într-un roman, pentru a depăși limitele monografiei, portretul literar al mitomanului român. Dar pentru că l-a descoperit fără gravitație, i-a opus o certitudine, ceva temeinic: geniul autentic, folosit ca punct de sprijin imbatabil.
Romanul are 51 de capitole și 11 intermezzo cuprinse în trei cărți. Iată și un fragment semnificativ (ilustrat) din acest volum masiv (468 pagini), care definește foarte plastic, pe un fundament mitic, tema cărții și stilul autorului:
Intermezzo 11
Două legende pentru cine are urechi de măgar
„Midas printre egali”, desen de Stefan Mart, Hamburg, 1933
Cine a inventat fluierul?
Regele Frigiei, Midas, spunea că fluierul a fost inventat de zeul Pan, prietenul lui, care venea adesea la el la palat şi-i cânta din fluier. Acest lucru îl confirmă şi Dionysos, care spune că Ţapul se afla în cortegiul său când erau sărbătorile dionissiace şi cânta zdravăn la fluier, de ţopăiau toate satirele şi toţi satirii. Iar Dionysos mergea curent la regele Midas, când acesta dădea o petrecere şi-i spunea că va participa şi Pan cu arta lui!
Până să devină flaut, nai sau orgă, fluierul a fost fluier măiastru şi în mâinile lui Pan, nu numai ale lui Perseu, pe care îl preţuia mai mult Apollo, care l-a iniţiat în arta fluieratului, dat fiind că el însuşi cânta la fluier, ba zeii ştiau că însuşi Apollo l-a inventat.
Să nu uităm însă că Midas era un avar cum nici în Olimp nu s-a văzut. Avea mult şi voia şi mai mult. Stătea în cămările sale şi-şi tot număra bogăţiile. Şi era zgârcit, nu dădea nimănui nimic. Mereu se plângea că nu are, că recolta e proastă, aşa cum i-a spus şi lui Dioniysos, când acesta a venit la el să-l asculte pe Pan cântând la fluier. Midas nu putea să refuze o aşa onoare şi, cu chiu cu vai, s-a îndurat să lase bucătarul să taie un cocoş, să-l pună pe masă. Şi Dionysos a mai venit şi altădată. După o vreme, simţind mari plăceri muzicale, marele zeu s-a gândit să-i răsplătească lui Midas ospitalitatea şi i-a făgăduit că-i îndeplineşte orice-i cere, orice dorinţă. Lacom de avere, ca Don Manoli, Midas a cerut să-i dea un munte de aur. Am să ţi-l dau, să ţi-l faci cu mâna ta, i-a spus Dionysos. Şi, într-adevăr, promisiunea zeului s-a împlint, tot ce Midas a început să atingă cu mâna sa, se preschimba în aur. A pus mâna pe masă, masa s-a transformat într-un bloc de aur. A vrut să încalece, dar cum a atins calul, el s-a prefăcut într-un cal de aur. Până şi pe fata sa, când a atins-o, a devenit o statuie din aur. Şi pe tot ce punea mâna, se prefăcea în aur. Aşa e o vorbă şi în popor, despre cineva care are succes, ca Genius: Mă, l-a fătat mă-sa rege, pe ce pune ăsta mâna, se face aur!
Da, dar când i s-a făcut foame, a cerut să i se pună masa. Sigur, era o masă plină de bunătăţuri, abia ce fusese fript purceluşul de lapte, ieşeau aburi din tot felul de preparate cum numai în Frigia se putea vedea, cupe cu vin aburind, poame, prăjituri de casă, toate bunătăţurile împărăteşti. Ei, şi Midas a întins mâna să roadă puţin urechea purceluşului. Şi, minune, purceluşul s-a transformat în aur. A întins mâna să ia o felie de pâine, la fel, ea s-a transformat într-o bucată de aur. Pe orice mâncare punea mâna, se prefăcea în aur. Aur, aur și iar aur! Şi el murea de foame. Legenda spune că hulpavul rege ar fi murit de inaniţie, privind munţii lui de aur, dacă Dionysos nu l-ar fi iertat până la urmă.
L-a iertat, fiindcă îi era dor de concertele lui Pan, care era şi el mitoman, spunea că fluierul său de soc scoate sunete mai fermecătoare decât lira lui Apollo, deşi, în versiunea zeiască, Apollo cânta la fluier, nu la liră. Provocat la o întrecere, Apollo a acceptat nu numai disputa, ci şi arbitrajul lui Midas, care, fălos, ca în juriile prostănacilor de la ProTv, a dat câştig de cauză lui Pan. Ca să-i pedepsească nepriceperea şi lipsa de gust, Apollo a făcut să-i crească lui Midas o pereche de urechi de măgar, emblemă a prostiei şi mitomaniei. Cuprins de mânie, dar zeii cred că de ruşine, însă de unde ruşine la un mitoman lacom!?, Midas şi-a confecţionat o scufie specială şi şi-a ascuns urechile sub ea, o scufie roşie, ca Scufiţa Roşie, pe care o purta în permanenţă. Nu aflase decât sclavul care venea să-l tundă. Oprit, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să dezvăluie secretul, frizerul, neputându-se totuşi stăpâni, a făcut o gaură în pământ şi… a şoptit acolo: „Regele Midas are urechi de măgar”. O trestie de alături a auzit şi, pe aripile vântului, a răspândit pretutindeni taina regelui.
Oare cine de aici, de pe la noi, a visat că pe orice pune mâna sau suflă se transformă în aur? Şi cine e măgarul care se grăbeşte să dea sentinţe în materie de artă şi, prin extensie, în orice altă materie? (pag. 454 – 456)
Lasă un răspuns