Anticele Tăblițe cerate scrise descoperite la Alburnus Maior, „vorbesc” de peste milenii

În fundul unor galerii întunecate și pline de mister, săpate acum mii de ani în stânca dură a muntelui, au stat cuminți și „învelite” în întuneric aceste documente romane unice pe plan mondial: Tăblițele Cerate. În Alburnus Maior – așa s-a numit fostul centru minier antic de extracție a aurului din Dacia cucerită de romani și localizat pe teritoriul actualei așezări Roșia Montană – au fost scoase la lumină aceste „capsule ale timpului”. Așezarea Alburnus Maior a fost atestată documentar încă din anul 131 d.Hr., când apare consemnat pe una din aceste tăblițe cerate romane purtând acest nume și datat pe 6 februarie 131, tăbliță descoperită într-una din galeriile subterane din perioada romană de exploatare a aurului. Centrul minier antic era situat în Masivul Orlea, între Câmpeni și Abrud, pe o ramificație a drumului roman care, urmând cursul râului Ampoi, unea Apulum (actuala Alba Iulia) cu Ampelum (actuala Zlatna) și reprezenta centrul exploatărilor aurifere romane din zona Munților Apuseni. Spre deosebire de municipiile (Municipium) și coloniile (Coloniae) provinciei, care aparțineau de administrația centrală, Alburnus Maior a fost mai degrabă un târg (Pagus) ce aparținea direct de administrația auriferă, al cărui punct central era de fapt. Era locuit de minerii aduși din provinciile Imperiului Roman, în mare parte din Dalmația (parte din Croația de astăzi) și Illyria (parte din Albania de astăzi și fosta Iugoslavie). Minerii din Antichitate erau organizați foarte bine de către administrația romană, fiind conduși de un procurator aurarium, libert pe timpul lui Traian și apoi cavaler începând cu Hadrian. Sediul acestei „bresle” antice de mineri era la Ampelum (Zlatna), loc unde se presupune că se afla castrul unei unități auxiliare ce apăra zona auriferă: Numerus Maurorum Hispanensium (maurii din Spania). Aici, procedeul cel mai performant de exploatare a aurului era săparea unor galerii (cuniculi), care coborau ușor în adâncime, urmărind direcțiile filoanelor aurifere.

Galeriile de formă trapezoidală care erau destul de strâmte și joase (0,60 – 0,70 m lățime și un metru înălțime) erau uneori prevăzute cu trepte de coborâre și urcare, săpate în rocă. Această metodă permitea atingerea filoanelor de adâncime, galeriile putând ajunge și până la 300 m sub pământ. S-a estimat că, în epoca romană, în fiecare an, de la Alburnus Maior se extrăgeau peste 500 kg de aur. De la deschiderea minei de către romani (după anul 107) și până în anul 271, când au părăsit-o, aceștia au extras circa 110 tone de aur și o cantitate necunoscută de argint care au fost expediate la Roma pe calea apei, pe râul Mureș, Dunăre, Marea Neagră și Marea Mediterană. Peste această cantitate de aur extrasă direct din zăcăminte se poate adăuga marele tezaur al regelui Decebal, tezaur „internațional” adunat încă din vremea Geților de Aur primordiali, având în componența sa și piese dăruite de diferite popoare și seminții salvate în marea arie getică, la ceas de mare încercare planetară. La Alburnus Maior se suprapun vestigiile ce aparțin unuia dintre cele mai importante sisteme de galerii miniere din lumea romană – extins în perioadele medievală și modernă – și vestigiile sistemelor hidrotehnice ale orașului minier tradițional. Din sistemul de exploatare roman de la Alburnus Maior s-au păstrat mai mult de 7 km de galerii, la care se adaugă peste 80 km de galerii medievale și de epocă modernă. Roșia Montană, cea care a preluat „zestrea” lui Alburnus Maior, a devenit astfel, în timp, o comoară de aur nu doar pentru spațiul românesc, dar și pentru istoria Europei.

Toporul de piatră cu inscripție găsit pe Valea Mozacului, care poartă inscripția în limba latină vulgară „SVI MI PIE” (în traducere „Al meu, patriarhul”). Datarea: 1500-1375 î.Hr. (acum 3.500 de ani). Patriarhul este Tatăl, Șeful, Conducătorul, Regele, Zeul suprem, Dumnezeul – Cel Mare (Zamolxis). Din punct de vedere istoric, patriarhul era cel care exercită o autoritate autocratică, în calitate de pater familias, asupra întregii familii (privită în sens larg, până la gradul IV). Acest sistem de autoritate familială, în care bărbații seniori conduc, se numește Patriarhat. Avraam, Isaac și Iacob sunt considerați cei trei patriarhi ai Iudaismului. Epoca în care au trăit aceștia se numește Epoca Patriarhilor. În era creștină, termenul și-a schimbat nuanța, denumind în prezent acei episcopi ai Bisericilor tradiționale (Bisericile Ortodoxe, Biserica Catolică și Bisericile Asiriene Orientale) care îi preced pe toți ceilalți în întâietate, datorită Scaunelor episcopale pe care le ocupă. Cine pe cine a învățat latina vulgară?

Atât de puțin mediatizate, tăblițele cerate găsite întâmplător în galeriile minelor reprezintă o pagină de istorie care răstoarnă teoriile ilogice ale celor care susțin că dacii nu exploatau aurul, că nu știau să îl prelucreze, deci nici un tezaur scos la lumină de-a lungul timpului, nici măcar faimoasele brățări de aur, nu pot fi dacice. Teoria originii latine a românilor stă, și ea, cu greu în picioare, pentru cine cercetează tăblițele de la Roșia. Ele demonstrează, de pildă, că minerii peregrini iliro-dalmațieni, din marele neam al tracilor, ca și „autohtonii”, adică dacii, se înțelegeau foarte bine cu romanii, în limba latină vulgară. În tablițe se stipulează clar că, deși aproape nimeni „quia se litteras scire negavit” – „nu știa a scrie literele” -, părțile se înțelegeau verbal asupra obiectului contractului. Și asta, în anul 131 (după cum este datat în scris cel mai vechi triptic), ceea ce naște o întrebare legitimă: când anume învățase neamul trac limba latină vulgară? Cât despre vechimea exploatării în subteran, datările cu C14 au adus dovezi indubitabile că dacii extrageau aurul cu 300 de ani înainte de a fi parțial cuceriți de romani și că aceștia nu au făcut altceva decât să intre în galeriile săpate de daci. Roșia Montană, după explorări care durează încă din anul 1999, este o sursă inepuizabilă de istorie adevarată, nefalsificată, care supără pe mulți academicieni. Și încă rezervă surprize, cum a fost cea de la Neagra („Cea neagră”, cu simbolismul de rigoare al lui Negru Vodă), unde, într-o neînsemnată vâlcea și într-un mic pârâiaș, s-a descoperit aurul cel mai fin, poate din toată lumea cunoscută, aur de 24 carate. Istoria tripticelor (cărți cu trei foi de lemn cerat, legate între ele; de ce trei? Exista un simbolism al cifrei trei?) de la Roșia Montană a fost povestită în detalii, în cartea „Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editată în 1926, la tipografia „Ion C. Văcărescu”. La Roșia s-au găsit 50 de piese (tăblițe), dintre care jumătate au fost distruse integral sau parțial, din nepricepere, ignoranță, sau rea-credință, păstrându-se întregi sau părți doar 25. Cele mai multe au fost scoase din țară și se află la muzee din Budapesta, Viena și Berlin. Prin conținutul și destinația lor, tripticele reprezintă contracte între „proprietari” de mine romani și „arendași”- băieși pricepuți -, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar (cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate), o listă de bucate pentru un ospăț al unui colegiu de meseriași, contracte de vânzare-cumpărare de sclavi și asocieri în vederea exploatării unor „găuri de mină”. S-a pus în ghilimele cuvântul „proprietari”, pentru că în tăblițe, formularea este deosebit de interesantă. Iată un exemplu: „Ulpius Valerius, neștiutor de carte, închiriază o groapă de aur, despre care zice că e a sa, lui Socratio Socrationes, de asemenea neștiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde că „aurofodina” era a sa! Atunci care era proprietarul adevărat? Nu cumva un localnic dac?

În anul 1873, cele 25 de tăblițe cunoscute ca existente au fost publicate integral, cu comentarii și ilustrație grafică, de către eruditul german Theodor Mommsen. Ceea ce susțin toți cei care le-au studiat este faptul că tripticele sunt documente extrem de rare și de o foarte mare importanță, ele constituind o dovadă despre răspândirea limbii latine vulgare în secolul II d.Hr., despre scrierea în această limbă, până la descoperirea tăblițelor de la Roșia Montană, cu totul necunoscută în lume. Iar faptul că aceste triptice au fost descoperite accidental, existând posibilitatea să existe multe altele, ascunse în galeriile dacice, ar trebui să constituie un argument fundamental pentru oprirea proiectelor de exploatare care ar distruge orice vestigiu de o asemenea importanță culturală. Scrisul pe tăblițe cerate este socotit o invenție grecească. Aristofan pomenea că atenienii își scriau contractele pe ceară, la fel ca în cazul tăblițele cerate de la Roșia Montană. Tripticele au fost semnalate prima oară în anul 1835, la Munchen, anunțate ca fiind găsite în minele de aur de la Roșia. Ele au fost descoperite accidental, prin surparea unor galerii, în minele numite Larnic (de la marii Lari, zeii familiei? Sau de la Ler?), unde, pe lângă „tablițe”, s-a găsit și un „stil” (folosit la scris), pe care oamenii din zonă îl numesc „condeiu” și pe care astăzi îl folosesc ca instrument pentru a încondeia ouăle de Paști (care sunt vopsite, dar și cerate); dar și în minele din Letea (de la zeița Lete, a uitării?), unde lângă triptice a fost găsit și cadavrul unui bărbat cu barba lungă, cu vârsta apreciată la 40 de ani; într-o mină din Carnicul Mare (sau Cârnic?), într-o odaie subterană, care era mobilată cu o masă și mai multe scaune, având și o vatră (aici existau 11 triptice); lângă Roșia Abrudului („abrud” citit invers (bustrofedon) devine „dur B-A”, cu înțeles de „atunci când se va face pasul înapoi, ca la tango, la sfârșitul timpului nostru și începutul timpului viitor, va avea loc ruperea formelor de viață (Marea Judecată de Apoi)); în mina numită „Sf. Ecaterina”, la o adâncime de 277 metri, unde au fost găsite cele mai multe tăblițe, împreuna cu diferite obiecte casnice. Povestea tăblițelor descoperite în minele Letea s-a păstrat în detaliu. Aceasta spune că, în anul 1788, un băieș căruia nu i s-a păstrat numele a găsit trei triptice într-una din minele de aur restaurate de către „Societatea Sf. Iosif”, al cărei conducător (magister) era Paul Laurențiu Kovacs din Abrud. Odată descoperite și scoase la lumină, unul din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte două nu se mai știe nimic. Kovacs a dăruit tripticul cumnatului său, Ștefan Lazăr, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i că aceasta s-a găsit împreună cu o mulțiume de alte obiecte casnice. Ștefan Lazăr, cunoscând valoarea tripticului, l-a dăruit la rândul său „Colegiului Unitarienilor din Cluj”, unde s-a păstrat ca o curiozitate până la anul 181l, când Ștefan Lazăr a murit. Fiul său, Samuel, colecționar de antichități, l-a cerut înapoi și acesta i-a fost returnat, apoi fiul lui l-a vândut, în anul 1834, librarului anticar Samuel Nemeș. Se pare că la acest anticar au ajuns și unele tăblițe în limba greacă, pe care a încercat să le falsifice, spre a le crește prețul. Una dintre acestea a ajuns în cele din urmă la „Muzeul Național din Pesta”, care a achiziționat exemplarul cu prețul de 1000 florini. G. Popa-Lisseanu scrie în cartea sa „Romanica” despre încercarea grosolană de falsificare a unor tăblițe: „Pe alocuri, ceara fusese topită atât cât să se șteargă literele inițiale și, pe lângă unele vorbe barbare, fără de nici un înțeles, scrise cu litere pseudo-scitice și cursive neo-grecești rău formate, au apărut numele mai multor „eroi” din migrațiunea huno-ungarică”, așa-ziși sclavi aduși de romani pentru a munci în mine. Timotheiu Cipariu, membru al Comisiei pentru Conservarea Monumentelor Vechi ale Transilvaniei, a avut două exemplare de astfel de tăblițe falsificate, unul în original, altul în copie, amândouă semnalate de un profesor de la Craiova. Din cauza acestor falsuri care au circulat în mediile europene de profil, doi paleografi francezi, Natalis de Wailly și Letronne au publicat, pe bună dreptate, în „Journal des Savants”, niște disertații total nefavorabile despre tăblițele cerate, pronunțându-se în contra autenticității lor. Partea bună este că cei doi au devenit curioși cu privire la modelele ce au stat la baza falsurilor studiate de ei. Mai ales după ce, în 1875, tăblițe asemănătoare au mai fost descoperite într-un cufăr din casa bancherului Cecilius Jucundus din Pompei, toate fiind chitanțe scrise cu același fel de litere, cursive, în latina vulgară. Acestea s-au dovedit a fi anterioare tăblițelor de la Roșia Montană cu aproape un secol, dar împreună cu acestea constituie singura dovadă a vechimii scrierii cursive în latina vulgară. Cele de la Roșia Montană sunt însă mult mai valoroase, pentru că ele nu sunt simple chitanțe, ci documente care oferă indicii neprețuite despre relațiile sociale dintre oamenii de rând, care constituiau o clasă aparte față de conducătorii vorbitori de limbă latină cultă. Textul documentului „încrustat” în astfel de tăblițe cerate se scria de două ori, iar numărul sigiliilor martorilor (cu exceptia unui singur contract) era, obligatoriu, de șapte (a.s.v. simbolismul numărului 7). Scopul dublei transcrieri era să se poată ști cuprinsul textului, fără a se desface sigiliile, iar scopul contractului era, după cum stipula cel ce le scria, să se fixeze și în scris obligațiunea verbală. Fiecare triptic este scris de aceeași mână, de la cap la coadă, inclusiv semnăturile celor șapte martori obligatorii, deoarece este specificat în contract că nici cei care susțineau că sunt proprietari, nici băieșii arendași, nici martorii „quia se litteras scire negavit” (cei ce nu știau să scrie literele) nu au scris aici.

O „ciudățenie” a limbii latine vulgare utilizate în contracte o constituie folosirea așa ziselor „oltenisme”, pe care lingviștii le consideră tipic românești. De exemplu, la un contract de vânzare al unei femei, un martor se subscrie cu formula „segnai”, în loc de „signavi”, adică perfectul simplu românesc sau „oltenismul” semnai (io semnai). În alte părți, găsim iarași o formă „autohtonă”, respectiv „sieși”, scrisă „sies” sau „sues”. Aici trebuie să amintim și de toporul de piatră cu inscripție găsit pe Valea Mozacului, care poartă inscripția în limba latină vulgară „SVI MI PIE” (în traducere „Al meu, patriarhul”). Patriarhul este Tatăl, Șeful, Conducătorul, Regele, Zeul suprem, Dumnezeul – Cel Mare (Zamolxis). Din punct de vedere istoric, patriarhul era cel care exercită o autoritate autocratică, în calitate de pater familias, asupra întregii familii (privită în sens larg, până la gradul IV). Acest sistem de autoritate familială, în care bărbații seniori conduc, se numește Patriarhat. Avraam, Isaac și Iacob sunt considerați cei trei patriarhi ai Iudaismului. Epoca în care au trăit aceștia se numește Epoca Patriarhilor. În era creștină, termenul și-a schimbat nuanța, denumind în prezent acei episcopi ai Bisericilor tradiționale (Bisericile Ortodoxe, Biserica Catolică și Bisericile Asiriene Orientale) care îi preced pe toți ceilalți în întâietate, datorită Scaunelor episcopale pe care le ocupă. Revenind, datarea acestui topor de piatră este uimitoare: 1500-1375  î.Hr. (acum 3.500 de ani). Și atunci ne întrebăm, cine pe cine a „latinizat”? Printre monumentele epigrafice de la Roșia Montană se află și o stelă închinată Zeului Ianus, cel cu două capete, considerat patriarhul latinilor (vezi foto). Ianus oferă șasa de a privi către viitor, dar și către trecut („I-anus” este cel de al doilea „izvor”, de unde apar și „analele”, sau „rect-orul”, ca origine a studiului „aplecat”; este un fel de naștere a zeului Kak, cel dintre Buci-e-Gi). Acesta (Ianus) este încadrat de cuvintele „IM” și „PIO”, cu sens de „patriarhul imortales, nemuritor” (bătrânul nemuritor, a toate conducător – Tatăl ceresc, Zamolxis). Acest zeu misterios cu două capete (precum brățările dacice, precum balaurul din povești) a fost adorat din timpuri străvechi la Tărtăria, sub numele de Su (Șu), sau Saue (Șaue), fiind o divinitate al cărei simbol era soarele (Cel ce stă în șa (Cavaler) și schimbă sensul timpului – zeul cu coarne; sau în varianta feminină Ana – Hâța, care stă pe semilună). El apare și pe monedele dacice, sub denumirea de Ianus. Isidor, în lucrarea sa „Origini”, ne spune că „limba priscă (vulgară), adică limba bătrână, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, în timpul lui Ianus”.

Limba latină cultă, folosită de pătura conducătoare, îl supăra pe Catilina: „Isprăviți cu atâtea grecisme în limbă, că nu ne mai putem înțelege cu poporul!” (lucru care ne ține în prezent și pe noi separați de vlahii și aromânii noștri din Bulgaria și Grecia, datorită alfabetelor pe care le folosesc aceste țări). Iată de ce tăblițele cerate descoperite până în prezent, și poate multe altele rămase prin galeriile din Roșia Montană, sau în alte locuri, sunt dovezi neprețuite care ne confirmă faptul că latina vulgară se vorbea cursiv de către întreg neamul trac, probabil cu diferențe mici de pronunție, locale, după cum ne demonstrează și așa zisele „greșeli gramaticale” din texte. Dintre semnatarii contractelor, aproximativ o sută de nume sunt de origine romană, respectiv acelea ale celor care pretindeau că „găurile de mină” pe care le închiriau terților erau ale lor. Cei mai mulți dintre „arendași” erau băieși din tribul dalmat al Piruștilor, așezați în Roșia Montană în „vicus Pirustarum”. Dintr-un contract aflăm că o sclavă, Passima, a fost cumpărată de „Dasius Verzonis”, care „pirusta e”. În Munții Apuseni trăia un alt trib, al piruștilor daci. Se poate presupune că cele două „neamuri” se aflau în bune relații. Alți băieși, vreo cinsprezece, au nume grecești și nu este exclus ca și aceștia să se fi avut bine cu dacii, așa cum s-au avut întotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tăblițe sunt „barbare”, originare Daciei , dar și altor neamuri de traci, iliri îndeosebi. Este important să aflăm cine erau arendașii și cei care scriau contractele pentru romanii neștiutori de carte, pentru a înțelege de ce documentele n-au fost ținute la centrul tuturor minelor stăpânite de romani, la Zlatna, acolo unde se țineau socotelile referitoare la toate exploatările aurifere și au ajuns în galeriile de la Roșia Montană. Istoricii susțin că minele „romane” erau exploatate direct de către împăratul roman, prin „procuratori aurari”. Tăblițele ne spun însă că majoritatea procuratorilor erau doar niște liberți, dar de condiție mai bună. În afară de aceștia, exista o mulțime de „particulari” romani, tot liberți, care pretindeau că stăpânesc „gropi de aur”. Întregul personal al minelor era format din liberți, în funcțiile superioare, din sclavi în cele inferioare și din băieși pricepuți, colonizați în ținutul aurifer, în număr relativ mic. Contractele scrise pe tăblițe par cel puțin dubioase, pentru că cei care le încheiau erau în afara organizării exploatărilor de către procuratorii romani, iar cei care le scriau cursiv în latina vulgară nu erau funcționari romani, pentru că aceștia foloseau latina oficială, cultă. Și – ne întrebăm – de ce au fost „îngropate” (ascunse) tăblițele în galeriile miniere greu accesibile? S-a spus că din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate, frații dacilor, și ale dacilor liberi. Cu atât mai mult acestea ar fi trebuit să fie puse la adapost la centru, pentru că erau niște acte pe care proprietarii n-ar fi vrut să le piardă. Se poate presupune fie că erau „furtișaguri”, făcute pe la spatele comenduirii romane, nefiind vorba de minele mari, ci doar de „gropi” aurifere, fie că „scribii” erau în bune relații cu dacii și nu au vrut ca romanii să fugă cu astfel de acte de proprietate.

Din cele 25 de tăblițe cerate, nouă dintre documente au fost redactate la Alburnus Maior, două în cazărmile Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum, iar restul în localități neidentificate pe teren deocamdată, respectiv: Vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum, toate acestea, în afară de Immenosum, purtând denumiri autohtone. Începând cu anul 1999, la Roșia Montană au fost prezenți pentru cercetări aprofundate echipe de arheologi și specialiști francezi de la „Centre National de la Recherche Scientifique”, de la „Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH)” și de la Universitatea „Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnică Babeș Bolyai din Cluj și de la Universitatea Tehnică din Munchen. La UTAH există un departament de arheologie minieră, foarte avansat ca metode de cercetare. La început, misiunea științifică a fost sponsorizată de statul francez, apoi 40 la sută din cheltuieli au fost preluate de S. C. „Roșia Montană Gold Corporation”. Rezultatele cercetărilor laborioase au fost publicate în volumele „Alburnus Maior” I și II. Conform acestor specialiști, Alburnus Maior era o „structură de sine stătătoare, cu un statut juridic incert, deocamdată, în cadrul municipalității romane, iar toponimele amintite ori reprezintă cartiere, ori așezări pe criterii etnice, de tip vicus și castella”. Aceste așezări, locuite de liberți romani și de mineri peregrini iliro-dalmați, au fost părăsite simultan, undeva în sec. III. „Stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Roșia Montană: banda superioară decorată la colțuri cu două spirale și un fronton triunghiular la mijloc”. Este vorba de simboluri străvechi, folosite de populația autohtonă din cele mai vechi timpuri, pe ceramică, și încă păstrate ca motiv decorativ pe costumele populare. Ca și semnificație, frontonul susține cerurile, iar spiralele simbolizează „timpurile” care „vin” și „pleacă” (se „înmelcesc” până la dispariție), așa cum apar și pe Coloana Infinitului, ca elemente tronconice. Un opaiț catalogat ca „ceramică romana atipică” este decorat central cu un frumos simbol solar, la fel de vechi pe aceste meleaguri ca și spirala și triunghiul. Cităm în continuare din concluziile cercetătorilor francezi: „În opinia noastră, este foarte posibil ca Roșia Montană să fi cunoscut o activitate minieră chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranță exploatate inițial la suprafață, apoi în subteran. În campania din 2000, a fost descoperită o susținere minieră din lemn „in situ” în rețeaua de galerii Tarina, datată cu C14 la mijlocul sec.I î.Hr. sfârșitul sec. I d.Hr.. Nimic nu ne împiedică să credem că exploatarea minieră a fost inițiată de daci. Campania din 2002 a furnizat noi datări dacice”. În capitolul „Rețelele miniere antice” din volumul I „Alburnus Maior” se propune în repetate rânduri deschiderea unor galerii foarte vechi, zidite nu se știe de către cine, pe care cercetătorii francezi le bănuiau „și mai interesante” decât cele cercetate. „Sectorul Habad este renumit că găzduiește lucrări foarte vechi. Mai multe intrări apar relativ ușor de redeschis manual sau cu excavatorul. Dacă sectorul este amenințat de extinderea exploatării de suprafață, s-ar impune demararea acestor investigații”. Aveau și de ce să recomande acest lucru. „Pe șantierul Cârnic I datarea dacică obținută cu C14 are o cronologie între 265 și 90 î.Hr.. De fapt, după diferitele faze de săpare observate în plan și topografia lucrărilor acestei rețele, nu este posibil să se distingă importante schimbări în tehnica minieră. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare că rezidă în introducerea opaițului, pentru care sunt săpate nișe în pereți. Înainte se foloseau bețe de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la ideea că activitatea minieră dacică era bine dezvoltată în subteran la Roșia Montană, atât la Tarina, cât și la Cârnic, în cursul celor trei secole care preced cucerirea romană. Apoi, după cucerirea și relansarea activității miniere, s-au reluat lucrările deja săpate în epoca preromană și vor fi fost date în utilizarea probabilă a acelorași familii de mineri indigeni. Acești ultimi păstrători ai unui meștesug ancestral vor continua să-și deschidă șantierele lor, în aceeași manieră de abataj, atât de caracteristică, cu proporții regulate, calibrate și foarte geometrice, probabil o tehnică minieră dacică”. Recomandăm aceste volume spre a fi citite și de către „academicienii” care susțin că dacii nu extrăgeau aurul din subteran și nu îl prelucrau. Poate mai află și ei noutăți…

Pornind de la importanța acestor izvoare scrise antice, Muzeul Național de Istorie al României (MNIR) a expus până la data de 18 decembrie 2015, în cadrul micro-expoziției „Exponatul lunii”, două dintre aceste tăblițe cerate scrise. Expoziția „Tăblițele cerate de la Alburnus Maior” a adus în vitrinele muzeului aceste exponate ce provin dintr-o categorie aparte de descoperiri, cunoscute în literatura arheologică de specialitate sub denumirea de „Tăblițele Cerate Dacice” sau „Tripticele Transilvane”.  Descoperirea acestor tăblițe cerate a fost prilejuită de consolidarea activiotății miniere în Trasilvania, pe baza organizate, care a început în perioada domniilor Mariei Tereza (1740-1780) și a lui Iosif al II-lea (1780-1790), în legătură cu crearea și dezvoltarea Tezaurariatului Montanistic de către Imperiul Habsburgic. În acest context, în anii 1786, 1788, 1790, 1820 (1824?), 1854 și 1855, odată cu redeschiderea unor galerii miniere romane de la Roșia Montană, anticul „Alburnus Maior”, au fost descoperite întâmplător, de către mineri, un număr de peste 30 de astfel de „cărți de lemn” cerate, o parte dintre ele fiind distruse imediat după descoperire, datorită stării precare de conservare și a contactului cu aerul, iar altele au dispărut. Documente epigrafice deosebite prin unicitatea și prin abundența informațiilor conținute, cele 25 de tăblițe cerate de la Alburnus Maior oferă informații precise asupra realităților economice, a sistemului de habtat, a vieții religioase și a raporturilor juridice care guvernau comunitatea minieră de aici. Lectura și anliza cestor izvoare a făcut posibilă nunațarea mecnismelor de funcționare a dreptului roman, fiind printre raerle ocazii în care este posibilă surprinderea „dreptului roman aplicat”.  În afară de aspectul legat de istoria provinciei Dcaia, tăblițele cerate de la  Alburnus Maior se reliefează ca fiind o categorie de izvoare cu un impact major asupra studiilor dreptului roman, raportate la scara întregului Imperiu la loc de cinste între Fontes Iuris Romani Antiqui.

Ambele documente expuse în cadrul MNIR  provin dintr-un lot de 11 tăblițe cerate, descoperite în anul 1854. Tăblița Cerată cu numărul „D. XVIII” din colecția Muzeului Național de Istorie a României este cea mai veche dintre Tăblițele Cerate de la Alburnus Maior. Este vorba despre un contract de muncă, încheiat pe data de 6 februarie 131 d.Hr. în localitatea Alburnus Maior, din care s-a mai păstrat doar una dintre părțile tripticului confecționat din lemn de brad. În afara elementelor de datare, din partea accesibilă a textului rezultă că este vorba despre un jurist (cel ce redactează actul), Valerius Firmus, care întocmește un contract (de muncă sau de împrumut) în beneficiul unor personaje cu nume illyre (Verzo, fiul lui Beusas, alte două personaje cu Beusantis ca patronimic și Dasius, fiul lui Verzon). Cea de-a doua piesă, Tăblița Cerată cu numărul „D. XI”, reprezintă un contract de muncă (închiriere a forţei de muncă), încheiat la 20 mai 164 d.Hr., într-o localitate numită Immenosum Maius. În unele locuri se observă urmele unei scrieri anterioare, tăbliţa fiind „refolosită” pentru contractul păstrat în forma actuală. Arendașul, Aurelius Adiutor, este cetățean roman, ca și juristul „scriitor”, Flavius Secundinus. Restul personajelor nu sunt cetățeni romani, ci peregrini. Titularul contractului, Memmius al lui Asclepios, pare a avea o origine orientală. Ceilalți doi martori, Titus al lui Beusantis, zis și Bradua, și Socratios al lui Socration, au aceeași condiție peregrină, iar numele lor indică o origine illyro-dalmatină, pentru primul, și una greco-orientală, pentru cel de-al doilea. Ca document juridic, Tab. Cer. D. XI aduce importante clarificări referitoare asupra modului de organizare a activității miniere, a salarizării muncii specializate, precum și asupra drepturilor și îndatoririlor fiecărei părți, constituind una dintre sursele de primă importanță cu privire la originile „legislației muncii”. Micro-expoziția și-a propus să aducă în atenția publicului două dintre cele mai valoroase piese din colecțiile Muzeului Național de Istorie a României, într-o manieră interactivă și scenică, menită să aducă în contact direct iubitorul de istorie cu ecourile unei lumi dispărute. În același timp, această micro-expoziție s-a constituit într-un tribut adus scrierii, ca vehicul al memoriei și reper esențial în devenirea umanității. Curatorul micro-expoziției a fost doamna dr. Mihaela Simion, arheolog în cadrul secției Secției de Arhelogie Pre și Protoistorică, Clasică, Medievală și Preventivă, din cadrul MNIR.

Aceste Tăblițe Cerate nu numai că mută teoria latinității pe alte coordonate, dar prin depunerea lor ritualică în fundul unor galerii de mină auriferă vorbesc despre existența credinței într-un duh al aurului, al muntelui, care din când în când cere socoteală celor ce i-au trecut pragul. Din piatră se naște Mithra, zeul milenar anterior creștinismului, iar în peștera-grotă-staul de animale se naște și Iisus, cel născut spre izbăvirea noastră. Apa trece, iar pietrele rămân…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*