Vă-ntreb pe voi, cei care ați rămas in țară,
De mai răsună cântec strămoșesc,
Mai este azi, fior de sărbătoare?!
Românii cu români, se mai unesc?!
Mai au românii strălucire-n ochi
Și zâmbetul pe buze, speranţe de mai bine?!
Flăcăi, se mai încing cu fetele la joc?!
A mai rămas în suflet, azi, vreo bucurie?!
Sau astăzi,, dezbinat nu-i doar hotarul,
Cât dezbinați, îin suflet, suntem noi?!
Trăind printre străini, ne inghiţim amarul
Și nu vom mai găsi cărarea înapoi!
Vezi tu…? cum fără de război a-nvins străinătatea?!
Străinii vin stăpâni la noi și mergem slugi la ei!!!
Măcar de ne-am păstra în suflet demnitatea,
De-a nu ne transforma cu toții in mișei!
Ce bine-ar fi, după atâta dezbinare,
De-am fi uniţi în ,,cuget și simțiri”!
Și-oriunde-am viețui în lumea asta mare …
Să ne unim prin suflet, dragii mei români!
Căci unde-i unul nu va fi putere…
Și nici unire nu va fi nicicând!
Să nu lăsați dorinţa de avere,
Să domine în voi, pe suflete călcând!
Întindeți mâna unii către alții,
Iar sufletele noastre, pe veci să le unim!
Punând aripi speranței, să dăm o șansă vieții,
Să fie o mândrie că ne-am născut români!
Că nu-i în lumea asta și nu cred că învinge,
Călcând pe demnitatea unui întreg popor,
Venind din alte țări, o forță ce distruge,
Cât ne distrugem singuri, chiar din interior!
Lasă un răspuns