Dreptul este acel ansamblu de reguli care, odată adoptate și însușite de către membrii unei comunități umane, permit diferențierea acelei comunități de haită. Codificate din vremurile străvechi, obligațiile atât civile cât și morale pe care le avem unii față de ceilalți erau sancționate în caz de nerespectare, după gravitate și/sau perseverență în încălcarea regulilor. Așa s-a format în timp dreptul penal, ce își propunea să refacă din omul ce a greșit un cetățean de încredere pentru ceilalți membri ai comunității, prin ispășirea justei pedepse la care a fost condamnat de către magistrați nepărtinitori, deasupra oricărei suspiciuni, îndeplinind o funcție sacerdotală deoarece dreptul era considerat de sorginte divină. Vorbim aici despre dreptul „Justinian” codificat de către împăratul creștin Justinian în anul 529, ce stă la baza sistemului legislativ comun al vechiului continent (Europa).
Cât de departe de acestă definiție am ajuns oare în Țara noastră, după o perioadă destul de lungă ce ne este prezentată ca și „evoluție”? Cui mai servește astăzi legislația noastră și încotro evoluează ?
Prin Ius Valachicum este desemnat vechiul drept românesc care a fost în vigoare în țările române până la mijlocul secolului XIX. A apărut cu mult înainte de cristalizarea puterii de stat și s-a perpetuat prin formele de organizare socială și judecătorească ale românilor, pornind de la „obiceiul bun și bătrân” și a „legilor bune și drepte” (Legile Belagine) aplicate „din bătrâni”, trecând prin juzi, cnezi, voievozi și până la domni. Codul Civil din 1864 al românilor, elaborat după modelul Codului civil francez din 1804 (Codul Napoleon), a preluat prin urmare și sursele francezilor, din care cea mai importantă a fost Codul Justinian, care la rândul lui a fost elaborat în încercarea de a revitaliza societatea romană, aflată în ultimul stadiu al descompunerii în secolul al VI-lea al erei noastre. Când știm că numeroși istorici antici atribuie inspirația celor XII table romane (izvorul dreptului roman) Legilor Belagine ale înaintașilor noștri (geto-dacii), Codul nostru Civil actual, îmbogățit de jurisprudența romană, de cutuma franceză și de experiența canadiană apare în mod clar ca o completare/precizare al „obiceiului bun și bătrân” de la moșii și strămoșii nostru păstrat, „după datina străveche moștenită și păstrată și pe la noi”.
Obligația judecătorilor de a soluționa cauzele supuse judecății ținând cont de toate izvoarele dreptului este consfințită în cuprinsul art. 5 alineat 3 al Noului Cod de procedură civilă, în vigoare: „În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității”.
Durerea actuală: cerința echității
Asistăm actualmente la o situație nemaivăzută, nemaiîntâlnită, situație în care -la vedere, împotriva criticilor qvasi-unanime- un grup mic de persoane modifică legislația în vigoare pentru a scuti de consecințele încălcării Legii însăși legiuitorii. Într-un manifest conflict de interese, cei ce întocmesc Legile le croiesc pe măsura lor, să scape nepedepsiți pentru șarlataniile pe care le-au comis în scopul de a se îmbogăți, cumpărând cu banii câștigați prin infracțiuni susținerea partidelor ce le asigură accesul în forurile superioare ale Țării, legiferând. În interesul lor, propriu și personal.
Mihai Eminescu, Mircea Eliade au adus la vremea respectivă în atenția publicului prin bogata dumnealor publicistică numeroase matrapazlâcuri, contemporane. Unele au ajuns în fața instanțelor, soluționate mai mult sau mai puțin satisfăcător pentru păgubiți, altele au fost „mușamalizate” prin diverse metode de către mai-marii vremii. Dar niciodată nu s-a încercat modificarea legislației în scop atât de partinic, numai și numai în folosul celor ce au comis ilegalități pentru a cumpăra scaunele din înălțimea cărora întocmesc legi, ordonanțe de urgență, doar în folosul lor personal. Nici la vecinii sovietici nu am întâlnit asemenea torturare a legislației citindu-i pe Mihail Bulgakov, Alexandru Soljenițîn sau Vladimir Volkoff. În mod cert, în „raiul” comunist legislația se înocmea total, aplicând pedepsele maxime și cu precădere împotriva „dușmanilor luptei de clasă”, dar o lăsau în pace, nu o schimbau după ritmul și în ordinea descoperirii diverselor infracțiuni ce mai-marii sovietelor puteau comite întru scopul îmbogățirii personale, că doar nici ei nu se născuseră capitaliști sau nobili, tot țărână li se scurgea și lor din buletin dacă-l scuturai.
Cu ce obraz și cât de legal ar mai putea primarul PNL, ALDE sau PSD al unei localități să ne pretindă -nouă cetățenilor- vreo taxă atunci când s-au șters cu buretele prin lege datoriile marilor evazioniști, la propunerea PNL votat de PSD-ALDE ? Despre ce echitate mai poate fi vorba atunci când un cetățean al unei comune rurale se vede executat silit (cu cheltuielile imense de rigoare) pentru neplata taxei la gunoi iar marii rechini imobiliari eludează obligațiile fiscale către Stat până reușesc să cumpere o Lege -aproape nominală- care îi scutește de plata sumelor datorate, Lege promulgată fără obiecții de către Președinte?
Unde să mai căutăm echitatea atunci când o mamă care fură o pâine pentru a-și putea hrăni copiii se vede imediat arestată și diligent trimisă la închisoare iar mai-marii administrației publice beneficiază de cercetare în libertate, pedepse cu suspendare pentru furturi din avutul public de milioane de lei sau euro?
Am înțeles că la Tel-Aviv au avut loc recent proteste similare cu ale noastre, îndreptate împotriva lui Benjamin Netanyahu, care căuta să treacă tot pe repede-înainte un proiect de lege care să-l protejeze de investigațiile procurorilor, fiind suspect în două cazuri de corupție. La israelieni a fost numit „Marșul rușinii” cel ce a adunat câteva zeci de mii de evrei revoltați că premierul lor ar fi acceptat niscavai cadouri și ar fi încercat să negocieze o „acoperire mediatică favorabilă”. Adică apă de ploaie pe lângă faptele de furăciuni, falsificări amplu documentate de către procurorii români (sau europeni în cazul Tel Drum), ale căror autori celebri beneficiază, n’est-ce pas, de prezumpția de nevinovăție până binevoiește un judecător autohton a judeca -definitiv- acel dosar, trăgând de termene cât se poate, doar-doar o interveni prescripția între timp.
Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești ….
Și iată că la București se ivi singurul îndrăzneț din afara bine-numitului Teleorman ce se mai afișează în compania condamnatului -definitiv- Liviu Dragnea, președintele unui ONG numit „American Jewish Committee”. Fără pesemne a cunoaște antecedentele penale ale interlocutorului, domnul David Harris s-a pozat cu deja prea celebrul nostru condamnat penal. Spun „pesemne” în necunoștință de cauză, dar cunoscând prea bine că peste ocean asocierea de imagine cu un condamnat -definitiv- penal nu constituie titlu de glorie, iar afirmațiile conform cărora protagoniștii au mai și discutat și pus la cale inclusiv „Parteneriatul strategic România-SUA” (ceea ce le depășește în mod evident atribuțiunile) riscă să provoace în presa de peste ocean un val de ironii, mai distructiv decât orice critică perfect întemeiată. Atunci când domnul Harris va afla că interlocutorul este un candidat sigur la pușcărie, va cheltui bănuții cu greu câștigați prin vizita la București pentru a șterge stânjenitoarele dovezi ale „prieteniei” dumnealui cu domnul Liviu Dragnea, care, vai, au lăsat urme – cel puțin în presa românească.
Revenind la ale noastre ….
Constatăm cu stupoare și justificată indignare, cu toții, cât de departe am ajuns de sursa dreptului. De unde împărțirea justiției era la origine un act sacru, de sorginte divină, am ajuns la sinistra situație în care ne zbatem. Vin românii din străinătate, din provincie, cu zecile de mii să-și arate profunda indignare față de cei ce masacrează legile fundamentale ale Țării fără a cere părerea vreunui specialist al dreptului. Stau bieții români în frig, în zăpadă, în fața Parlamentului, fără ca acești „semi-zei” să se simtă inconfortabil, să reconsidere urgența și iminența promulgării acestor schimbări majore, ticluite numai în funcție de interesele lor personale, de moment. Obișnuiți cu plagiatul, impostorii nu au nici cel mai mic respect față de studiul indispensabil implementării unor modificări legislative ce vor afecta întreaga societate, societate în care vor crește și copiii, nepoții lor. Nici măcar nu cunosc izvoarele Codului Civil pe care l-au preluat din Québec, habar nu au de faptul că a fost clocit și rumegat de către canadieni timp de 50 de ani pentru a reuși să-l adapteze vremurilor actuale totodată respectându-i izvoarele, arătate mai sus.
Da, românii sunt revoltați, pe bună dreptate. Sunt revoltați de nesimțirea „aleșilor” care înțeleg să legifereze numai în interesul lor, iar pentru a scăpa de rigorile Legii … schimbă Legea. Simplu, din condei, își refac o virginitate fiindcă așa vor ei – și fiindcă pot. Atâta timp cât un parlamentar va putea -fără a fi aspru pedepsit- introduce o inițiativă legislativă pentru a dezincrimina încălcarea liniei continuă din Codul Rutier numai pentru a scăpa de pedeapsa ce-l așteaptă pentru că el personal a comis-o recent, asta ni se va întâmpla, zilnic. Cum va călca vreun parlamentar „cu greutate” pe bec, cum va introduce inițiativă legislativă să dezincrimineze infracțiunea pentru care este el pedepsit. Și după el potopul.
Recomand călduros parlamentarilor noștri să se teamă de mânia noastră, a „boborului”. Om fi noi aproape prostiți de televiziunile și publicațiile voastre (care sunt în mod nemijlocit și dovedit în solda voastră, nu ca la bietul israelian, doar suspectate de tentativă de corupere…), dar suntem mulți. Și fiecare, după puteri, se va împotrivi acestei brutalizări -aproape zilnice- ale simțămintelor noastre. Pe lângă faptul că noi (românii, prin strămoșii noștri geto-daci) am codificat dreptul, suntem creștini. Avem conștiința și simțul binelui, ceea ce VOI păreți a fi rătăcit, undeva printre urnele de votare. Unii vor demonstra, alții vă vom târî prin tribunale, anulând mizeriile pe care le numiți pompos Legi, chiar dacă ne va lua ani de zile până să vedem rezultatul. Și mai ales nu uitați că Țara noastră a ratificat tratate internaționale (oficial, nu la „una mică” cum are pretenția șeful vostru din Teleorman c-ar decide politica Țării), printre care „Declarația Universală a Drepturilor Omului”. Și că deja există jurisprudență pentru încălcarea acestei Declarații, direct aplicabilă în drept intern, fiind izvor de drept comunitar. Și că judecătorul comunitar a scris negru pe alb că „atunci când Legea este atât de strâmbă încât nu poate fi respectată, are dreptate cetățeanul ce o încalcă, cu bună știință, opunându-i-se”.
Dreptul a transformat individul în persoană, precum istoria a transformat poporul în „polis”; conceptul de națiune se supune acelorași reguli. Persoana fiind individul considerat în funcție de societate, națiunea este poporul considerat în funcție de universalitate.
Așa cum persoana – juridică – nu există decât în funcție de relațiile stabilite în societate (creditor, debitor, titular de poziții), națiunea nu este orice popor sau grupare de popoare. Națiunea este doar cea care are de înfăptuit un destin istoric în universal.
Ne aparține nouă, celor ce ACUM și AICI avem sarcina de a readuce pe dreptul făgaș societatea noastră, grav bolnavă, să redefinim Națiunea, să-i redăm posibilitatea de a exista, până a-și îndeplini destinul – în viitor. Până și André Malraux (renumit comunist, în plină epocă „de aur” ale ideilor dumnealui) enunța că „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”.
La noi românii, în stadiul în care am ajuns, Legea va fi una și aceeași pentru toți, sau nu va mai fi deloc.
Lasă un răspuns