Salvator Mundi

În artele plastice, topomania, goana după locul 1, după podium, este o boală nouă, necunoscută în Antichitate sau Renaştere, este apanajul oamenilor bogaţi ai secolului 20, iar americanii au dus-o la apogeu, este mania de a stabili clasamente valorice în funcţie de vânzări. E o boală modernă, impusă mai ales de americani, care contabilizează valoarea, orice fel de valoare, în funcţie de statistică, de câte ori jucătorul X a marcat puncte, de câte ori a pasat decisiv, cât de mult a alergat, cine are mai multe trofee, tot felul de statistici, care cântăreasc prea puţin în stabilirera valorii, mai ales când vorbim de artă. În toată viaţa lui, Van Gogh a vândut un singur tablou, bunului său frate, care l-a cumpărat ca să-i dea curaj, dar Van Gogh este un reper, este valoarea principală a picturii moderne.

Într-un top 30 al pictorilor, Rothko apare de cinci ori. Van Gogh niciodată. Desigur, nu lipsesc Andy Warhol, Basquiat, Lichtenstein, Twombly şi alţii din mişcarea Pop Art, evident, cu lucrări fără valoare sau cu o valoare discutabilă, cu mult sub cea impusă de marii artişti. Cum este posibil ca în acest top să nu fie Leonardo, Michelangelo, Rafael şi alţi monştri sacri ai artei? Am văzut de nu ştiu câte ori expoziţii de Rothko, De Kooning, Newman, Johns şi alţii din top, dar valoarea lor nu se apropie măcar cu o emoţie de a clasicilor. Ei nu au produs nici un strop de învăţătură, de bucurie a sufletului, comparativ cu titanii artei.

Un astfel de clasament, consider eu, face istoria artei ridicolă. Ce te faci cu minunile lui Bruegel, Bosch, Rembrandt Velazquez, Vermeer şi încă sute de valori inestimabile? Cred că ar trebui făcută cel puţin o departajare între figurativ şi nonfigurativ. Nu poţi să-i alături, sub nici un chip, pe un Warhol de un Goya, de pildă.

Dar banul e ochiul dracului. El întunecă minţile şi boala topică, după ierarhii, este goana nebună după iluzia cea mare, banul. La un tablou din top, precum cel al lui Pollock, te uiţi ca la o curiozitate, dar niciodată nu o să ai satisfacţia estetică pe care ţi-o oferă o pânză de Vermeer, de pildă. Curiozitate poate fi şi Visul lui Rousseau, să spunem, dar câtă poezie, câtă metaforă, câtă inocenţă! La fel, Brâncuşi, inocentul divin, dar nimeni nu mai vorbeşte despre el în America, nu mai interesează, fiindcă, mi-a spus un critic, este epuizat de pe piaţă, adică operele lui sunt vândute toate, şi-a făcut suma, alţii la rând! Mai atrage atenţia din când în când, când vreun proprietar scoate o lucrare de-a lui la vânzare… Aş fi acceptat acel top, dacă nu erau Rubens şi Tizian în el. Aş fi spus că într-un astfel de clasament, nu intră capodoperele. Nu discutăm de artă, de valoarea estetică, de capodopere, ci de afaceri, de puncte, ca la baschet, ca la hockei!…

Evident, top-ul e o diversiune, o politică de piaţă, care are rolul său concurenţial, trezeşte ambiţii, dar niciodată nu va atinge inocenţa pură pe care ţi-o revelează subiectivitatea artistică.

*

Cele de mai sus, sunt gânduri pe care le-am mai scris de multe ori, având o notă de tristețe, fiindcă tot limbajul meu critic nu poate face nimic în fața realității. E un tablou constatativ. Însă am crezut mereu că adevărul este de partea mea. Eram unul contra unei realități de fier, ce părea de nezdruncinat.

Dar iată că la data enunțată mai sus, 15 noiembrie 2017, chiar realitatea îmi dă dreptate, acum se produce o ruptură istorică, de fapt, se revine la normal, se dă o grea lovitură de imagine, în topomanie! Și totul vine chiar de pe terenul acestui joc de-a clasamentele, acestei realități a banului.

Ce rol joacă o Casă de licitații, am spus-o nu o dată. Ea poate să schimbe lumea, să revoluționeze istoria artei, să impună ierarhii, de fapt, adevărata ierarhie care trebuie să ne fie în atenție, ierarhia valorii.

În această lume confuză, când echilibrul planetei este atât de fragil, când politicienii lumii se joacă de-a focul, când inconștiența umană face în lanț victime nevinovate, s-a întâmplat ceva incredibil pe piața de artă, de valoarea unui macaz istoric de proporții.

Ar trebui să se tragă cu focuri de artificii în toate orașele, în toată lumea, să se serbeze această victorie a adevărului, a artei, a lui Dumnezeu. Despre ce este vorba?

Nu o dată am scris despre eficiența și puterea Casei de licitații Christie’s. Am descris nu o dată ședințele ei de licitație, când s-a doborât record după record (Vezi în special art. „Milionarii de la Christie’s”). Fiindcă ea era acasă, în Rockefeller Plaza, am zis că e firesc ca nicovala să se bată pe artiștii americani. Ei erau mereu susținuți de milionari, să le crească prețul, să fie în top-ul mondial. Fiindcă acești milionari știu că dacă arta americană este în frunte, în top, sunt și ei. Topomania este o afacere. Dar arta nu este bambilichi sau sărituri cu prăjina.

Așadar, la licitația din seara zilei de 15 noiembrie, la Casa de licitații Christie’s, s-a dat o lovitură de grație topomaniei americane. Nici Lucky Luciano, nici un mafiot, nici un bilionar, nu a mai dat o asemenea lovitură. Ea întrece tot ce înseamnă business și orice fel de competiție. Fiindcă acum vorbim de o competiție strict estetică. Este vorba de licitația care a avut drept vedetă tabloul lui Leonardo da Vinci, Salvator Mundi / Salvatorul lumii, tablou care a fost expus în holul Casei timp de o lună și care a fost vizitat anterior de 300 de mii de oameni și studiat de o mie de colecționari. Tabloul nu mai fusese până acum văzut în Statele Unite. Casa a estimat valoarea lui la 100 milioane de dolari. Dar, minune, toate previziunile, toate estimările au fost spulberate, iar Salvator Mundi, ce-l înfățișează pe  Iisus Hristos în veștminte albastre, s-a vândut la prețul record de 450 315 000  dolari, aproape de trei ori mai mult decât cel mai mare preț obținut vreodată pentru o operă de artă. Recordul anterior era deținut de Les Femmes D’Alger de Pablo Picasso, achiziționat în 2015, tot la Christie’s, pentru 179, 4 mil. dolari, cum se vede în Top-ul 10, prezentat mai jos.

De un lucru îmi pare rău, că nu am fost martor la această licitație, dar îmi imaginez spectacolul, abia aștept să citesc o cronică a lui, dacă va fi să fie. Nu am aflat decât că licitarea tabloului lui Leonardo a durat 19 minute. Enorm! Cât s-ar licita în mod normal 19 loturi sau chiar mai multe. Vă dați seama ce luptă a fost acolo, dacă americanii au pierdut bătălia în favoarea unui European, care a dorit să arate că marea artă ține de Europa, nu se America!

De mici dimensiuni (65 x 45 cm), Salvator Mundi, tablou de un mare rafinament, prezentându-l pe Iisus meditativ, cu un chip ușor în transă, dar schițând și un insesizabil zâmbet, amintind ca tușeu de Mona Lisa, totul emanând un mister vizionar, a fost mult timp considerat o copie, înainte ca experții să îi ateste definitiv autenticitatea. Mai puțin de 20 de tablouri semnate de Leonardo de Vinci mai există astăzi în lume. Cu excepția lui Salvator Mundi, achiziționat de un colecționar european, a cărui identitate nu a fost dezvăluită, toate se află în proprietatea unor muzee sau instituții. Pentru specialiștii în licitații, Salvator Mundi este identificat cu „Sfântul Graal”.

Este semnificativ faptul că acum în fruntea ierarhiei operelor de artă se află un tablou de valoare, o capodoperă, înfățișându-l pe Hristos. Este greu de crezut că acest record ar mai putea fi doborât vreodată sau prea curând. Este pentru prima oară când, la acest înalt nivel, succesul comercial se identifică cu valoarea estetică. Nu mai există nici o discuție. Părearea mea este că acum s-a dat o grea lovitură aranjorilor de culise, pompărilor sfidătoare ale unor tablouri din fruntea ierarhiei cu o valoare îndoielnică. A învins tot marea artă, tot clasicismul, tot Renașterea, și tot credința. Dovadă că Iisus Hristos trăiește, e viu. Iată un miracol al lumii noastre, al istoriei în care trăim.

*

Iată top-ul de până la data de 15 noiembrie 2017, al celor mai vândute 10 tablouri din lume (sumele sunt în dolari):

1. Les femmes d’Alger (Picasso, 1955), 179, 4 mil.
2. Three Studies of Lucian Freud (Bacon, 1969), 142, 4 mil.
3. Nr. 5, 1948 (Pollock, 1948), 140 mil.
4. Woman III (De Kooning, 1953), 137, 5 mil.
5. Adele Bloch-Bauer I (Klimt, 1907), 135 mil.
6. Der Schrei (Munch, 1985), 119, 9 mil.
7. Nu au Plateau de Sculpteur (Picasso, 1932), 106, 5 mil.
8. Garçon à la pipe (Picasso, 1905), 104, 2 mil.
9. Dora Maar au Chat (Picasso, 1941), 95, 2 mil.
10. Adele Bloch-Bauer II (Klimt, 1912), 87, 9 mil.