Vasul a fost descoperit întâmplător în anul 1975, de către preotul-arheolog Gheorghe Petre-Govora, la Bălcești-Valea Mare. Acesta se afla în asociere cu alte fragmente ceramice și o spadă din bronz, de tipul „cu limbă la mâner” (Reutlingen). Spadele de acest tip (Reutlingen) sunt încadrate în perioada bronzului târziu-debutul primei epoci a fierului, respectiv Br D-Ha A, ca dată de mijloc putând vorbi de anul 1200 î.Hr. (acum peste 3 000 de ani), iar o astfel de piesă de metal datează mult mai precis vasele ceramice cu care se asociază. Prin analogii cu ceramica altor grupuri culturale din Oltenia și Banat (Hinova, Bobda-Susani, Vârtop), vasul de la Bălcești-Valea Mare aparține grupului Vârtop.
Chiar dacă Gh. Petre-Govora vorbea la acel moment de un orizont hallstattatian timpuriu din nordul Olteniei, în stadiul actual al cercetării putem afirma că este tot vorba de manifestări ale grupului Vârtop, mai puțin cercetat arheologic în această zonă. Delimitarea clară a primei epoci a fierului, cu etapa ei timpurie, de epoca anterioară, respectiv perioada finală a epocii bronzului, a rămas la fel de dificilă și azi pentru că situaţia de la Dunărea de Jos este complet diferită de aceea din Europa Centrală. În ultimul areal, epoca fierului este strict legată de prezenţa acestui metal, şi mai apoi de vase ceramice cu forme şi decor specifice, din necropola de la Hallstatt, pe când la Dunărea de Jos, şi implicit în zona supusă studiului nostru, din punct de vedere metalurgic, în ceea ce numim prima epocă a fierului asistăm de fapt la o explozie a metalurgiei bronzului şi a marilor depuneri de bronzuri.
Termenul de „hallstattizare” se va referi mai degrabă la o nouă modă de a ornamenta vasele ceramice, la un decor canelat nou pe forme ceramice vechi, din perioada anterioară. De aceea, o mare parte din cercetătorii care s-au ocupat de această perioadă au constatat cele de mai sus, iar Al. Vulpe a propus o unificare a noţiunilor de epoca bronzului (desigur etapa târzie) şi cea de primă epocă a fierului (desigur, etapa timpurie) în epoca metalelor, accentuându-se procesul de tranziţie, de geneză a primei epoci a fierului, dat fiind faptul că cele două epoci încă nu se pot delimita clar. Din păcate, aceste grupuri hallstattiene timpurii au fost definite mai ales pe baza materialului arheologic descoperit în necropole (necropole tumulare, movila tumulară fiind monumentul funerar specific acestei epoci). În ceea ce privește habitatul, pentru această perioadă, așa cum observa și Al. Vulpe, presupunem, în pofida datelor insuficiente, existența unei organizări de tipul unor centre (fortificații) în jurul cărora avem așezări deschise de mici dimensiuni și destul de răsfirate, la fel ca într-o mare parte a Europei din perioada câmpurilor de urne.
Vasul studiat datează din secolul al XII-lea î.Hr. (eventual sec. XII-XI î.Hr.) și este un castron tronconic din lut, lucrat la mână. Are fundul plat, corp larg, marginea dreaptă și ușor rotunjită. Pasta din care a fost creat este semifină, pereții vasului fiind lustruiți la exterior, de culoare brun-deschis. Vasul este decorat la exterior cu cinci benzi canelate fine (șanțuri adâncite și foarte înguste; ca cinci urme de degete de la o mână), dispuse sub forma unei ghirlande în patru colțuri. Deasupra fiecărui colț avem prezentă o mică adâncitură rotundă, ca un punct de susținere sau de subducție.
Ghirlanda este o împletitură de frunze sau de flori în formă de lanț (care leagă) sau de cunună (care închide un cerc). Ea apare ca ornament de această formă în arhitectură sau în artele decorative. Poate desemna și înfășurări ale unei parâme, la anumite distanțe, pentru a-i menține forma (ca un șarpe). Este și un ansamblu de piese de legătură în formă de V, care îmbină etrava cu bordajul (ca prăbușire în „V” (Valea Plângerii) și ridicare în „I” (Izvor)). Ceea ce este ciudat la acest artefact este faptul că, deși vasul este rotund, vorbim de patru colțuri. Cam acesta este și povestea pământului cu patru colțuri. Deși se știe că este rotund, se vorbește despre „colțurile pământului” pătrat (plat), sau despre „rama” sa (margine). Ghirlande – ca lanț de legătură frumos ornamentat (dar tot lanț) – mai apar și așezate în coarnele bucraniilor din mormântul getic de la Sveștari (Bulgaria), în Altarul Marilor Zei din Insula Samotrace (Grecia), la arhitrava templului de la Histria (România), pe metopa încastrată în zidul de sprijin de la Castelul Reginei Maria de la Balcic (Bulgaria), reprezentând apariția periodică a zeului crezut mort și reînviat (simbol al bucraniului; locul căpățânii).
Canelurile trasate în lut sunt ca și șanțurile de pe placa de gramofon, ca și linia de tramvai, ce „obligă” la un anumit traseu, un anumit drum. Ca în cazul „sirenei” de pe vasul cucutenian de acum 6000 de ani, ce „trasează” cu degetele o orbită ce înconjoară vasul, precum un drum evolutiv, sau al zeiței din cultura Gârla Mare ce desenează o „triadă” de caneluri cu fiecare mână, împletind cu acestea romburile ce „încondeiază” partea sa inferioară (zona fertilă), ni se transmite un mesaj subtil despre puterile acestor zeițe creatoare. Prin cele patru colțuri ale ghirlandei canelate sunt cumva delimitate cele patru vârste ale omenirii dintr-un „circuit” complet. Atât la exterior, cât și la interior, vasul prezintă urme de ardere secundară, dar insuficiența informațiilor privind condițiile de descoperire nu ne permit să afirmăm dacă provine sau nu dintr-un context funerar. Dimensiunile vasului sunt următoarele: H – 8,3 cm; D bază – 5,3 cm, D gură – 15,3 cm, Gr – 0,3 cm. În prezent, acest vas face parte din colecția de Arheologie (subcolecția Hallstatt) a Muzeului de Istorie a judeţului Vâlcea.
Lasă un răspuns