Valea Nandrului din Hunedoara și peșterile sale locuite de mii de ani

Ţinutul Hunedoarei a fost întotdeauna o provocare pentru arheologi. Bogăţia istoriei acestei zone a făcut ca – mai ales înainte de al doilea război mondial- zona să fie destul de intens cercetată. Locul care a atras în cel mai înalt grad atenţia cercetătorilor în perioada amintită este Valea Nandrului. Valea Nandrului este un sat din comuna Pestișu Mic și se află în partea de vest a județului, la poalele estice ale masivului Poiana Ruscă. În hotarul localităţii există două zone de interes arheologic Dealul Peşterilor şi La Dos. Ambele puncte se află pe malul râului Valea Roatei, în Cheile Petacului. În punctul La Dos s-a descoperit o aşezare de suprafaţă, cercetată de M. Róska în anul 1911 prin săpături sistematice şi periegheze. Punctul se găseşte pe malul înalt al pârâului, la sud-est de sat şi constă din două staţiuni arheologice preistorice diferite: Dosul Mic, în amonte şi Dosul Mare, în aval.

La sfârşitul secolului XIX Zsófia von Tórma adună material de la suprafaţă în locul numit Dosul Mare, iar în anul 1911 -an în care s-a cercetat şi peştera de la Cioclovina – Márton Róska deschide o casetă de 5X3 m în acelaşi punct, descoperind materiale neolitice dispuse într-o stratigrafie ce cuprindea mai multe nivele. În anul 1955 s-a efectuat şi o cercetare de suprafaţă în acest punct, stabilindu-se faptul că aşezarea preistorică are 10 ha şi că poate fi încadrată culturii Turdaş. Materiale arheologice din acest punct sunt amintite şi de Carl Goos (acesta constată şi existenţa celor două puncte cu descoperiri de la Dosul Mare şi Dosul Mic) şi de Pósta Béla. Raportul lui C. Gooss mai menţionează câteva aşezări din zonă, dintre care unele au rămas necercetate, cum ar fi cele de la Josani (aşezare aflată în nord-estul localităţii, pe drumul dinspre Peştişul Mic) şi Nandru – La Cărămide (punct aflat la cca. doi kilometri în amonte de Valea Nandrului-La Dos, la sud-est de sat, pe drumul către Răcăşdie şi din care provin materiale atribuite epocii romane, dintr-un strat care suprapune un altul, mai vechi, cu cioburi grosiere, lemn ars şi cochilii de Unio pictorum, de care este separat printr-un altul de dipuneri aluviale), staţiunea de pe terasa stâncoasă de la Nandru, aflată pe o pantă de 45° a versantului dinspre sat a dealurilor dinspre Mănerău şi Răcăşdie (descoperită în anul 1876 de Zsófia von Tórma şi cercetată abia un an mai târziu, datorită opoziţiei localnicilor, care se temeau că acest lucru ar aduce grindina!). Tot la Valea Nandrului, în punctul numit Faţă, aflat pe drumul spre Răcăşdie, a fost descoperit un altar votiv roman, dedicat lui Liber Pater, monument despre care C. Gooss crede -fără temei- că ar proveni de la Aquae (Călan). Între staţiunile preistorice din zonă încă necercetate sistematic amintim şi o peşteră de pe teritoriul satului Nandru, numită Huda Zmeului.

Dealul Peşterilor de la Valea Nandrului este străbătut de două peşteri ce prezintă interes arheologic Peştera Curată şi Peştera Spurcată (acestea mai sunt numite şi Peştera de Jos şi Peştera de Sus). Materialele arheologice descoperite în aceste staţiuni arheologice pot fi încadrate în mai multe perioade istorice: paleolitic, neolitic, perioada de tranziţie la epoca bronzului şi medievală. Primele săpături în aceste peşteri au fost efectuate în anul 1877 de baroneasa Zsófia von Tórma, iar descoperirile au fost prezentate într-o expoziţie la Sibiu şi printr-un raport publicat de C. Gooss, rezultatele cercetărilor fiind publicate mult mai târziu de arheologul Márton Róska în anii 1941 şi în 1942. La câţiva ani după efectuarea săpăturilor arheologice din acest punct şi alţi autori ardeleni se ocupă, la nivelul cunoştinţelor epocii, de publicarea obiectivelor amintite. În anul 1932 József de Mallász (director al Muzeului Judeţului Hunedoara) continuă cercetările dedicate acestui punct, ultimele cercetări sistematice datorându-se unui colectiv condus de C. S. Nicolăescu-Plopşor, în anul 1955, colectivul cuprinzând – în afara responsabilului de colectiv – pe Beniamin Bassa, Alexandra Bolomey şi Alexandru Păunescu. Săpăturile efectuate în anul 1956 vor continua cercetările anterioare, constatându-se că stratigrafia stabilită în 1955 pentru locuirea paleolitică – mousterian I şi II – este reală, împotriva opiniei lui J. de Mallász care afirmase existenţa a cinci nivele corespunzând aceleiaşi epoci: „nandoritul”, mousterianul, aurignacianul, szeletianul şi magdalenianul. H. Ciugudean constată că ultimele locuiri postpaleolitice din cele două peşteri sunt cele aparţinând culturii Coţofeni. Chiar dacă peştera a fost răvăşită în repetate rânduri de „arheologi” amatori, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva încearcă un program de revitalizare a cercetărilor arheologice sistematice din acest punct odată cu anul 1998. Noile cercetări întreprinse în cheile Nandrului au dus la descoperirea altei peşteri cu urme de locuire, numită Peştera Joncţiunii. Aceasta se situează la intrarea dinspre Nandru în cheile amintite, într-o bordură de calcare, la partea superioară a acesteia. De la intrarea în chei (unde se află peşterile Curată şi Spurcată) se parcurg cca. 200-250 m, pe aceeaşi curbă de nivel cu peşterile respective şi descoperim obiectivul arheologic menţionat. Cavitatea are trei încăperi, apropiate una de cealaltă. Primele două – înguste pe primii metri – ne conduc la săli de dimensiuni medii, pavate cu bolovani şi formaţiuni calcaroase desprinse din tavanul peşterii. Numele acesteia provine de la faptul că toate încăperile comunică între ele printr-o reţea de galerii greu accesibile.

Peştera a fost descoperită, cartată şi catalogată de Clubul de speologie „Proteus” din Hunedoara, la începutul anilor ’80. Periegheza făcută în luna decembrie a anului 1998 a dus la descoperirea unor materiale ceramice preistorice (epocile neolitică şi a bronzului) şi medievale – sau chiar de epocă modernă.    Fragmentele ceramice neolitice sunt confecţionate dintr-un lut bine ales, degresat cu nisip fin. Arderea este bună, pereţii având urme de netezire cu spatula. Culoarea acestor fragmente ceramice este cărămizie. Vasele descoperite pot fi încadrate în cultura Petreşti sau Turdaş (?). Factura ceramicii de epoca bronzului (?) este bună, la fel ca şi arderea, care a dat fragmentelor o culoare neagră sau neagră-cenuşie. Vasele au la exterior un slip de aceeaşi culoare cu peretele, bine lustruit şi în parte căzut. La interior, peretele este foarte bine netezit. Materialul feudal (?) este lucrat la roată. Factura ceramicii este bună, nisipul fin fiind folosit ca degresant. Fragmentele au culoare cenuşiu-murdară şi gri-cenuşie. Arderea la care au fost supuse vasele este foarte bună. Tot pe Valea Roatei, în amonte de satul Nandru, se află Peştera de la Dumbravă. Aceasta a fost locuită în epoca neolitică, în vremea culturii Coţofeni, a culturii Wietenberg, în Hallstattul timpuriu, în vremea culturii Basarabi şi în perioada clasică dacică. Peştera de la Dumbrava este activă în acest moment, prin ea trecând pârâul Petac.

În apropiere, în epoca romană, erau exploatate minereuri de fier. Alte peşteri cu urme de locuire din arealul habitatului hunedorean sunt cele de la Ardeu – Peştera Nr. 4 (locuire cultura Coţofeni), Bordu Mare (paleolitic?, Coţofeni), Cioclovin a- Peştera Suspendată (perioada hallstattiană), Mariţa – Peştera cu vas (Vinča A), Lelese – Peştera Cerişor   (neolitic timpuriu, epoca bronzului, Hallstatt timpuriu şi epoca medievală) şi Peştera de la Runcu Mare (epoca neolitică, Coţofeni, Basarabi şi perioada clasică dacică). Un alt punct de interes arheologic se află la vest de municipiul Hunedoara, la Zlaşti – Gruiul lui Moş, unde, pe terasa (A şi B) a pârâului cu acelaşi nume, se află o aşezare neolitică. Între cele două terase se poate stabili – după toate probabilităţile – o stratigrafie orizontală, între ele existând deosebiri cronologice şi culturale la nivelul neoliticului. Săpăturile arheologice din acest punct au fost executate de Ion Andriţoiu – pe atunci arheolog la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva -, Tiberiu Mariş – pe atunci director al Muzeului „Castelul Corvineştilor” din Hunedoara -, iar prelucrarea şi încadrarea cronologică şi culturală a materialelor arheologice descoperite se datorează colegului Florin Draşovean, director general – în acest moment – al Muzeului Banatului din Timişoara. Mergând mai departe, de astă dată pe pârâul Runcu, cunoaştem mai multe peşteri de interes arheologic între care Peştera de la Cerişor (com. Lelese).

Aceasta a fost răvăşită de „arheologi” amatori. Materialele arheologice aflate în depozitele Muzeului „Castelul Corvineştilor” din Hunedoara arată existenţa unor locuiri în epoca neolitică timpurie, epoca bronzului, Hallstattul timpuriu şi perioada medievală. Mergând pe acelaşi fir de apă descoperim Peştera de la Runcu Mare, locuită în epoca neolitică, cultura Coţofeni, cultura Basarabi şi perioada dacică clasică. Cea mai importantă peşteră situată în bazinul hidrografic al văii Runcului este Peştera de la Cauce (sat Cerişor). Peştera este poziţionată pe versantul din dreapta râului Runcu, fiind dezvoltată într-un masiv de calcare dolomitice. În vecinătate există un întreg complex carstic constituit din peşterile de la Cerişor, Runcu Mare şi Ruginosu (aceste obiective au fost explorate în premieră de membrii Clubului Speologic „Proteus”). Importanţa acesteia rezultă din faptul că aici se execută cercetări sistematice, începute în iarna anilor 1997-1998. Aceste cercetări se dovedesc necesare, deoarece depunerile arheologice de aici sunt nederanjate, stratigrafia fiind deosebit de reprezentativă pentru epocile: neolitic, eneolitic, a bronzului şi începutului primei vârste a fierului. Sporadic s-au descoperit şi materiale medievale timpurii. Colectivul de cercetare al acestui obiectiv arheologic este format din cercetători şi profesori de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Muzeul Naţional al Unirii de la Alba-Iulia, Muzeul „Castelul Corvineştilor” din Hunedoara şi Clubul Speologic „Proteus” din acelaşi municipiu. Cercetările pentru elucidarea istoriei acestui obiectiv vor continua, după speranţele noastre, şi în anii viitori. Cercetările de suprafaţă au dus la descoperirea unor materiale arheologice încadrabile în perioadele culturilor Wietenberg, Otomani şi a Hallstatt-ului timpuriu la Hăşdat. Materialele descoperite aici se află la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca.

Un alt punct arheologic cu materiale hallstattiene a fost redescoperit în anul 1997 de C. Roman pe dreapta şoselei Hunedoara-Deva, între localităţile Bârcea Mică şi Sântuhalm (în hotarul localităţii Bârcea Mare). Materialele arheologice escoperite se află la Muzeul „Castelul Corvineştilor”, din Hunedoara. O periegheză efectuată în luna decembrie a anului 1998 a dus la descoperirea unor obiective arheologice, în punctul numit Cinciş – Motel. Pe o limbă de pământ – actualmente livadă de pruni – ce se prelungeşte în apa lacului, formând o plajă, au fost descoperite fragmente ceramice care după factură, ardere şi ornamentaţie pot fi atribuite perioadei timpurii a epocii bronzului, culturii Coţofeni. Câteva fragmente de vas realizate din pastă fină, de culoare cenuşiu-deschisă, bine arse şi lustruite, lucrate la roată, atestă şi o locuire dacică în acest punct. Tot aici există şi un „câmp” de cuptoare pentru redus minereu, greu de datat din cauza lipsei cercetărilor arheologice sistematice. Epoca romană este şi ea reprezentată în hotarul satului Cinciş de puncte arheologice de mare importanţă, în care au fost descoperite o villa rustica şi o necropolă daco-romană. Săpăturile arheologice la aceste obiective au fost întreprinse între anii 1961-1962. În punctul numit Popeasa a fost descoperită o villa rustica romană, iar în punctul numit Rovine s-a dat de urmele a 17 morminte de incineraţie şi unul de înhumaţie, cu sarcofag de cărămizi. Toate aceste descoperiri – între care şi ceramică de incontestabilă factură autohtonă dacică, lucrată cu mâna, aparţinând celei de a IV-a faze a ceramicii dacice – se încadrează în perioada provinciei romane Dacia. Tot epocii romane aparţin descoperirile de la Peştişu Mare (în hotarul satului, la est de Cerna, lângă şoseaua către Hunedoara, au fost găsite ziduri romane, material tegular şi chiar un cap al unei statui de bărbat în mărime naturală, iar pe malul Cernei, la Valea lui Ignat, un altar votiv; de pe teritoriul localităţii provine şi un leu funerar roman – ca Forță a Vieții), la Peştişu Mic – Valea Bicăului (câteva altare votive, despre care C. Gooss credea că ar proveni de la Aquae şi, poate, un tezaur monetar, descoperit într-o oală) şi Cristur (numele românesc al localităţii Csernakeresztúr, greşit indicat de V. Wollmann drept Cerna, ca urmare a prescurtării uzuale a toponimului de către locuitorii maghiari, care folosesc în vorbirea curentă doar determinativul specific al localităţii, Cserna) – Valea Pârâului (aici se află o carieră de marmură, a cărei exploatare poate fi pusă în legătură cu minerii daco-romani de la Cinciş şi tot de aici provin şi statuete de marmură; C. Gooss este de părere, însă, că inscripţia CIL, III, 1403=7889, descoperită, de fapt, acolo, ar proveni însă de la Aquae). La Almaşu Mic – Sub Coasta Buciumului, punctul Râpă, se cunosc vestigii romane, iar dincolo de pârâu urme preistorice. Ceramică romană s-a descoperit şi la Almaşu Sec, Sântandrei (villa rustica) şi Sântuhalm (villa rustica). Şi la Mănerău, în partea de hotar numită Rovina sau Cărămizi, se cunoaşte o mare villa rustica, încălzită cu o instalaţie de hypocaust, din care, cu prilejul cercetărilor întreprinse în 1912 de către A. Buday, au fost colectate materiale ceramice, obiecte de metal şi monede din sec. III d.Hr.. Aproape de vărsarea Cernei în Mureş, la Şăuleşti, la nord de vechiul pod, în partea de hotar dinspre actualul Aeroport Sportiv, au fost amintite încă din secolul trecut descoperiri de material tegular şi ceramic, substrucţii de ziduri, monumente funerare (un capac de aedicula, un leu funerar etc.) şi existenţa unui traseu de drum roman, ceea ce indică o mică aşezare rurală; tot de aici provin, putând fi însă aduse din altă parte, două altare romane. Revenind la Peştişu Mic, trebuie amintit că aici s-a descoperit şi un dinte de Bos spelaeus şi tot de aici provine o podoabă (paleolitică ?), constând în capătul sferic al unei cochilii fosile, în care s-au practicat patru rânduri de perforaţii, pentru fixarea dinspre exterior a unor pietricele colorate, dispărute din vechime; obiectul a fost donat muzeului clujean de către Károly von Tórma.

Exploatarea minereurilor de fier din Munţii Poiana Ruscă era coordonată, în perioada romană, de la Teliucu Inferior, unde se află urmele unor construcţii cu ziduri de piatră, care ar fi putut fi sedii ale administraţiei minelor (acestea funcţionau la Teliucul Inferior, în zona galeriilor Iuliana şi Carolina şi pe dealul Ploţca, Ghelari, Ruda, Alun, Cinciş şi în hotarul Hunedoarei) şi depozite; din acelaşi complex administrativ (în care s-au descoperit în 1904 şi materiale ceramice, monede şi o amuletă din bronz) face parte şi un mic sanctuar, de care este legat şi un altar votiv. Pe dealul Ploţca, la sud de comuna Teliucul Inferior, s-au identificat şi urmele aşezării minerilor (substrucţii de ziduri, un altar, monede etc.); aşezări sărace ale minerilor se găseau şi lângă Ghelari, la Ruda şi – mai departe – la Alun. Minele amintite continuă, în parte, după unele păreri, exploatările mai vechi, de perioadă dacică clasică, deşi nu există încă nici un indiciu sigur în acest sens. Descoperirile de la Ghelari, unde, cu prilejul deschiderii vechilor mine surpate s-au aflat schelete omeneşti şi oase de cal, unelte de minerit din fier şi monede romane nu îngăduie însă decât datarea cea mai timpurie a acestor exploatări în epoca romană. Tot la Ghelari a fost cercetat în 1895 şi un cuptor de redus minereu de fier, despre care s-a afirmat că ar data din sec. IX d.Hr.; marea asemănare dintre acesta şi un altul, cu suflante duble şi toate perfecţionările specifice unui cuptor înalt de tip Flossen, cercetat de către M. D. Lazăr şi V. Wollmann, în punctul numit Valea Caselor, a relevat, pe baza reprezentării unei asemenea instalaţii tehnice din sec. XVI şi a informaţiilor din literatura montanistică a vremii, că ambele se datează, de fapt, în sec. XV-XVI. Succintele cercetări de arheotehnologie publicate ulterior nu au ţinut seama de aceste consideraţii privind datarea acestora. O carieră de calcar terţiar se exploata în epoca romană, după toate probabilităţile, la Cârjiţi, unde au  fost amintiţi lei funerari, materiale tegulare (dintre care o cărămidă cu inscripţie zgâriată) şi trei inscripţii funerare din gresie, două dintre ele provenind de la un mic mausoleu cu coloane.

Din alte surse reiese că aşezarea rurală romană şi cariera de piatră suprapun o locuire preistorică (neolitic – epoca bronzului), identificată de Zsófia von Tórma în 1876 (la nord de sat, pe malul pârâului Trestia), în partea de hotar numită Grohotea (= Ruină), iar inscripţiile şi cărămida amintită ar proveni de pe panta de deal numită Dâmboviţa, unde  era exploatată piatra cerithium. Tot la Cârjiţi, în grădina unui ţăran, a fost descoperită în 1969 o monedă dacică de tip Răduleşti – Hunedoara. Perieghezele efectuate în decembrie 1998 au dus la descoperirea unui alt obiectiv arheologic în zona lacului de acumulare Cinciş, în punctul numit Casa Albă. Menţionăm cu punctul Popeasa se află aproximativ la mijlocul distanţei dintre acesta şi obiectivul de la Cinciş – Motel. Punctul arheologic din locul numit Casa Albă este plasat pe plaja lacului de acumulare. Au fost recuperate fragmente ceramice din perioada mijlocie/târzie a epocii bronzului, încadrabile culturii Wietenberg, şi altele atribuibile – după toate probabilităţile – epocii dacice. Descoperiri de perioadă dacică s-au efectuat şi la Cerbăl, unde, la 8 octombrie 1874, pe coasta dealului Dosul Pârlit, aflat pe pământul domenial, cu prilejul construcţiei drumului Govăjdia (unde, fără alte precizări, este semnalată şi o cetate dacică) – Dobra, Sora Tenesesk din Runcu a descoperit un vas de bronz, cu toarta lipsă, înalt de 22-23 cm şi cu diametrul maxim de 12-13 cm, care, la rândul lui, se afla într-un vas de lut ars (acesta din urmă existent la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, vasul din bronz ajungând, însă, la muzeului clujean), iar la cca. 5 km est de sat şi o oră şi jumătate – două ore de mers faţă de Hunedoara, pe versantul sudic al văii Alt Limperter s-a găsit întâmplător toarta (şi nu torţile!) înaltă de 12,3 cm a unei oenochoe de bronz de provenienţă campaniană, ornamentat cu figuri în relief şi aplicaţii de argint, intrată în colecţia Gimnaziului Evanghelic din Sighişoara şi căreia C. Gooss îi găseşte analogii la Aquincum (Altofen/Ó-Buda) şi Herculanum, fără a o data însă în Latène, aşa cum s-a susţinut, ci în jurul anului 50 î.Hr, ca un relativ terminus post quem. Pentru prima dată tezaurul (Tezaurul de la Cerbel) – ajuns la Muzeul Naţional Maghiar din Budapesta – a fost publicat în 1875, într-un articol demult uitat, de către T. Ortvay. De fapt, ambele descoperiri – tezaurul şi toarta, care aparţinea, poate, vasului de bronz – sunt puţin cunoscute în istoriografia românească, aproape întotdeauna indirect şi incorect, după o informaţie valabilă, preluată tale-quale de la V. Pârvan: „…În adevăr, însăşi comoara de monede romane şi podoabe de argint găsită la Cerbel şi datată înainte de Iulius Caesar şi deci pe vremea lui Burebista, fusese îngropată într-un „vas de bronz a cărui toartă lipsea”…. Acest tezaur conţinea diferite podoabe (după C. Gooss, o buclă spirală mare -interpretată drept brăţară – din sârmă de argint, terminată cu capete de şarpe, 3 inele mari, două fibule, 7 bucle spirale mai mici – probabil, inele -, 3 inele de deget din platbandă, 6 pandantive-cui de un tip binecunoscut – Drahtstiften– sau aplice, toate acestea din argint) şi 491 monede romane republicane din argint (între care şi imitaţii barbare rare); nici una dintre monede nu este, însă mai nouă decât Iulius Caesar.

Misterioase şi aparent greu accesibile, peşterile de pe Valea Roatei i-au făcut pe hunedorenii care ieşeau aici la un grătar în fiecare sfârşit de săptămână, încă de prin anii ‘70, să se întrebe ce secrete ascund pântecele muntelui. Acum cavernele ar putea fi puse în valoare, ca obiective turistice, însă acest lucru depinde mai ales de Primăria Peştişu Mic şi de monahii de la schitul din apropiere, ce caută aici liniștea necesară spre înălțarea spiritului.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*