Poezii de Melania Rusu Caragioiu

Lui Alexandru Ion Cuza

Cuget deschizător de drumuri noi

Prin vremuri triste, aspre, te-ai călit

Și spre limanuri ai călăuzit…

În jurul tău găsit-ai mulți eroi!

.

Încrederea ne-înfrântă-în biruință

Este vârtejul nobil, triumfal,

Scânteietorul drum pornit în val

De Dunărea bătrână. Ce ființă

.

Ar fi știut tăia un drum în stânci,

Doar cu puterea vorbei și-a lui faptă,

De n-ar fi idealurile-adânci?

.

De n-ar fi țelul spre o viață dreaptă?

Tu, nedreptatea-n Principate frângi,

Și viața o ridici pe-o nouă treaptă!

TAMARA

Am aflat despre o Tamara…

Știți , oare, câte Tamara sunt în lume?

Eu știu o singură Tamara,

Bună și folositoare ca fructul de tamarind,

Revigorant, tenace și incitant la gust,

Prin dăruirea lui de vitalitate-

Acea licoare de vitamina C, care împrospătează…

……………………………………………………………

Profitând de ora de pace a familiilor,

Care pe  plajă își savurau clipa de siestă,

Tamara, cea de șase ani, a dezlegat o  barca

I-a îmbarcat pe micuți…

Și duși au fost… în legănarea valurilor…

.

Marea Neagră i-a dus departe…

Dar marea nu era atât de neagră la suflet

Ca să-i ducă în abis pe copii.

Ea l-a chemat și pe pescar

Și pe vântul de armindeni, cu briza lui sărată,

Luptând deasupra  zării  la Cetatea  albă.

Și fără voia lor i-a adus la mal.

Dacă zeiifrul i-a mângâiat pe copii,

Nu tot la fel au procedat părinții…

…………………………………………………

Am mai aflat și despre o „Miss Minchin”,

Institutoarea particulară,  care o prea strunea pe vioaia  Tamara

Și încă multe am mai aflat…

.

Anii s-au scurs, prea repede,

Vremile s-au tulburat în exodul groazei.

Tatăl-preot a luat, forțat, drumul lung al Siberiei,

Pe jos, desculț, bătut și legat,

Pe drumul de  lângă Lacul Baical,

Care îi mai poartă și acum rugăciunile,

A trecut sub immense păduri,

Care freamătă și acum, dorul lui de familie…

.

Smicelele pădurii sunt mai puține decât vergile

Care îi smulgeau clipă de clipă din viața de deportat.

.

Războiul a prins-o pe Tamara  în cleștele sale,  la nouă ani.

Rătăcită, pe un peron plin de plânsete, baloți,

Oameni în culmea disperării, ea striga: „mama, mama”,

Dar mama era în tren, „strivită” între ceilalți copii, bagaje, oameni

Și nu o putea auzi, nici coborî spre mica ființă, Tamara., un bagaj  între bagajele rămase pe peron.

Putea doar să strige peste sutele de voci:

-„Tamara, Tamara mea, unde ești?, ești în tren?!”,

Cu  licărirea  de speranță, că forța ei lăuntrică de mamă

Se va putea face auzită de micuța Tamara.

.

Îngerul Domnului, chemat în grabă,

A venit către copilul Tamara, rămasă acuma singură pe peron,

Când trenul fluiera a plecare,

Îngenuncheată, plângănd   în hohote,

Lângă  boccelele izgonirii definitive din leagănul copilăriei…

.

Și a răsărit, un om cu suflet bun, care i-a zis; „nu plânge fetițo”

Și a urcat-o  în tren.

Tamara era în tren,  un mic și îndurerat balot viu, printre alte baloturi…

Și drumul era  tare lung…  și nu mai știe  cum a dormit,

Nici cine i-a dat o bucățică de pâine și o înghițitură de apă.

.

Același  înger păzitor a debarcat-o într-un loc, împreună cu toți.

Sufletul ei de copil – cel mai nenorocit dintre toți copiii lumii-

Se zbătea dureros în trupul mic și firav,

Când cineva, plin de ardoare, a cuprins-o

Erau brațele tremurânde  ale mamei, sfârșită de durere și neliniște.

.

Tamara era aci, lângă ea,

Ea, care o căutase cu gândul  și pe acoperișul trenului

Și chiar pe tampoanele de unde nefericiții cădeau.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*