Lui Alexandru Ion Cuza
Cuget deschizător de drumuri noi
Prin vremuri triste, aspre, te-ai călit
Și spre limanuri ai călăuzit…
În jurul tău găsit-ai mulți eroi!
.
Încrederea ne-înfrântă-în biruință
Este vârtejul nobil, triumfal,
Scânteietorul drum pornit în val
De Dunărea bătrână. Ce ființă
.
Ar fi știut tăia un drum în stânci,
Doar cu puterea vorbei și-a lui faptă,
De n-ar fi idealurile-adânci?
.
De n-ar fi țelul spre o viață dreaptă?
Tu, nedreptatea-n Principate frângi,
Și viața o ridici pe-o nouă treaptă!
TAMARA
Am aflat despre o Tamara…
Știți , oare, câte Tamara sunt în lume?
Eu știu o singură Tamara,
Bună și folositoare ca fructul de tamarind,
Revigorant, tenace și incitant la gust,
Prin dăruirea lui de vitalitate-
Acea licoare de vitamina C, care împrospătează…
……………………………………………………………
Profitând de ora de pace a familiilor,
Care pe plajă își savurau clipa de siestă,
Tamara, cea de șase ani, a dezlegat o barca
I-a îmbarcat pe micuți…
Și duși au fost… în legănarea valurilor…
.
Marea Neagră i-a dus departe…
Dar marea nu era atât de neagră la suflet
Ca să-i ducă în abis pe copii.
Ea l-a chemat și pe pescar
Și pe vântul de armindeni, cu briza lui sărată,
Luptând deasupra zării la Cetatea albă.
Și fără voia lor i-a adus la mal.
Dacă zeiifrul i-a mângâiat pe copii,
Nu tot la fel au procedat părinții…
…………………………………………………
Am mai aflat și despre o „Miss Minchin”,
Institutoarea particulară, care o prea strunea pe vioaia Tamara
Și încă multe am mai aflat…
.
Anii s-au scurs, prea repede,
Vremile s-au tulburat în exodul groazei.
Tatăl-preot a luat, forțat, drumul lung al Siberiei,
Pe jos, desculț, bătut și legat,
Pe drumul de lângă Lacul Baical,
Care îi mai poartă și acum rugăciunile,
A trecut sub immense păduri,
Care freamătă și acum, dorul lui de familie…
.
Smicelele pădurii sunt mai puține decât vergile
Care îi smulgeau clipă de clipă din viața de deportat.
.
Războiul a prins-o pe Tamara în cleștele sale, la nouă ani.
Rătăcită, pe un peron plin de plânsete, baloți,
Oameni în culmea disperării, ea striga: „mama, mama”,
Dar mama era în tren, „strivită” între ceilalți copii, bagaje, oameni
Și nu o putea auzi, nici coborî spre mica ființă, Tamara., un bagaj între bagajele rămase pe peron.
Putea doar să strige peste sutele de voci:
-„Tamara, Tamara mea, unde ești?, ești în tren?!”,
Cu licărirea de speranță, că forța ei lăuntrică de mamă
Se va putea face auzită de micuța Tamara.
.
Îngerul Domnului, chemat în grabă,
A venit către copilul Tamara, rămasă acuma singură pe peron,
Când trenul fluiera a plecare,
Îngenuncheată, plângănd în hohote,
Lângă boccelele izgonirii definitive din leagănul copilăriei…
.
Și a răsărit, un om cu suflet bun, care i-a zis; „nu plânge fetițo”
Și a urcat-o în tren.
Tamara era în tren, un mic și îndurerat balot viu, printre alte baloturi…
Și drumul era tare lung… și nu mai știe cum a dormit,
Nici cine i-a dat o bucățică de pâine și o înghițitură de apă.
.
Același înger păzitor a debarcat-o într-un loc, împreună cu toți.
Sufletul ei de copil – cel mai nenorocit dintre toți copiii lumii-
Se zbătea dureros în trupul mic și firav,
Când cineva, plin de ardoare, a cuprins-o
Erau brațele tremurânde ale mamei, sfârșită de durere și neliniște.
.
Tamara era aci, lângă ea,
Ea, care o căutase cu gândul și pe acoperișul trenului
Și chiar pe tampoanele de unde nefericiții cădeau.
Lasă un răspuns