Și uneori îmi este dor! Mi-e dor chiar și de mine!
Mă caut în oglindă, dar nu mă regăsesc!
Nu pentru că albesc…că-ncep să fiu…bătrână!
Accept că timpul trece! Mă schimb în mod firesc!
Dar îmi lipsește parcă, ceva ce n-are nume!
Deși sunt eu…aceeași, cu sufletul copil,
Căci de n-ar fi oglinda, lăsată-n astă lume,
Nici n-aș vedea cum părul mi-albește fir cu fir!
Mai obosită parcă de gânduri și de mine,
Când prea dezamăgită mai cad (dar mă ridic!),
Mi-e dor de bunătate, de liniște, de bine,
Mi-e dor de o secundă trăită în alt timp!
Alerg numai cu gândul! Nu-i timp și nici putere!
Și mă încânt cu vise, dorind să le-mplinesc!
Îmi place ce-i frumos, dar nu-mi doresc avere!
Doar timpul, liniștită aș vrea să mi-l trăiesc!
Mi-e dor să văd iar fulgii, cum jucăuși se-așează,
Copii care se joacă, gălăgioși pe drum,
De pâinea coaptă în vatră (o pâine de acasă),
De hornul de la case din care iese fum!
Mi-e dor de primăvară, de pajiști și izvoare,
De zumzet de albine, de fluturi (‘Or mai fi?!)
Mi-e dor de munți, de codri, de păsări călătoare
Și de-un prieten bun, cărui să-i pot vorbi!
Mi-e dor de vara caldă, de flori, de iarba verde,
Mi-e dor să merg desculț (la țară am crescut)
Mi-e dor de un izvor cu apă lină… rece!
Privighetoarea noastră, mi-e dor să o ascult!
Mi-e dor apoi de toamna, bogată și mănoasă,
De oameni harnici care aleargă de cu zori,
Și mai restrâns să-ți pun: Îmi este dor de casă!
Iar când îți spun aceasta, să crezi că-mi este dor!
Lasă un răspuns