Personajul cu mască – Zeu sau Actor, descoperit la Liubcova / Lupcova (jud. Caraș Severin)

Locurile tainice în care istoria își ține ascunse secretele milenare se deschid periodic, spre a oferi șansa celor care cunosc „cifrul” să poată „citi” mesajul strămoșilor ce nu mai cuvântă. Istoria ne-a învățat că majoritatea descoperirilor de anvergură se fac de cele mai multe ori întâmplător. Așa s-a întâmplat și în cazul de față. Era într-o iarnă geroasă, când unul dintre marii arheologi amatori ai Clisurii Dunării – domnul director al şcolii din Gornea, comuna Berzasca, județul Caraș-Severin –, învățătorul Ion Dragomir, descoperă întâmplător împreună cu soldatul grănicer Grigorescu Cătălin o piesă antropomorfă, numită mai apoi Statueta de la Liubcova.

Localitatea este amplasată în extremitatea sudică a judeţului Caraş-Severin, pe Dunăre, în zona numită „Clisura Dunării” (cu sens de „strâmtoare” (trecerea „clisei” (pământului) prin A (un nou început)); mai avem orășelul Clisura, în Macedonia, mare parte aromân – teritoriu al Geților de Aur primordiali), pe râul Oraviţa („ora (timpul) când vița noastră umană va fi încercată”; ca și în cazul numelui de „Oră – Știe”, sau cunoaște vremea când se va întâmpla). Sudul localităţii este traversat de drumul naţional DN57, care străjuieşte Dunărea. Cercetările arheologice efectuate în arealul localităţii au scos la iveală o cetate romană care făcea parte din sistemul defensiv de la Dunăre. Valea Cameniţei, în care astăzi se află cele trei sate Sicheviţa, Gornea şi Liubcova, a fost locuită din vechime de către băştinaşii români. Locuitorii lor sunt printre cei mai vechi locuitori ai Clisurii Dunării, ei fiind apărătorii cetăţilor de pe Dunăre din trecutul îndepărtat şi pe toată perioada Evului Mediu. Vetrele celor trei aşezări s-au modificat de multe ori în decursul secolelor, casele fiind în realitate amplasate răzleţ în toată zona, cu precădere în zona mai înaltă din munţi. După retragerea turcilor din Banat, cele trei sate s-au stabilit mai la vale, pe actualele locaţii, dar locuitorii şi-au păstrat aceleaşi obiceiuri şi nume comune. Prima atestare documentară despre existenţa actualului sat Liubcova datează din 1690, fiind vorba despre însemnările lui Marsigli de la sfârşitul perioadei de dominaţie turcească. Satul bătrân s-a aflat mai demult pe dealul „Velichi Breg”, la 1 km deasupra vetrei de astăzi. Pe harta oficială din 1723 apare denumirea Lupcova (nume dacic ancestral) şi probabil după năvălirea turcească din 1738 satul s-a aşezat definitiv pe actuala locaţie. La 1789 apar menţionate separat Gornia Lupkova şi Dolnia Liupkova, adică Liubcova de Sus şi Liubcova de Jos. În această perioadă s-au aşezat şi sârbii, care au convieţuit cu românii, formând un sat mixt. O altă înregistrare importantă în documentele oficiale datează din 1772, când Liubcova a fost înregimentată pentru apărarea graniţei. Tot atunci a început regularizarea satului. La 1794 a fost construită biserica.

Statueta descoperită în zona Ornița (de la „ornic”, cu sens de Ceas – Măsurător al Timpului acestei lumi) este confecţionată dintr-un lut foarte fin, bine frământat, în care se pot distinge mici paiete de mică şi pietricele de aceleaşi dimensiuni. Culoarea piesei este brun-roşcat. Piesa a fost spălată mult timp de apele Dunării, ea fiind descoperită într-o acțiune numită de arheologi periegheză. Reprezentarea este steatopigă (depunere abundentă de grăsime în regiunea fesieră), având zona tălpilor lăţită pentru o mai bună stabilitate în poziţie verticală, pe postament. Braţul drept al statuetei este îndreptat către şold, iar cel stâng este dus către umăr, indicându-ne o poziţie ritualică. În cazul nostru, poziţia derivă din cea a statuetelor în picioare, cu mâinile în şolduri, caracteristice lumii târzii vinciene, faza C. Redarea plastică este foarte bună, distingându-se clar detalii ale îmbrăcăminţii, ale obiectelor de cult şi ale mâinilor. Din păcate, capul statuetei lipseşte, fiind rupt din vechime. Acest tip de statuetă are capul destul de disproporţionat în corelaţie cu corpul, așa cum vedem din analogiile vremii. Înălţimea piesei este de 11,9 cm, lăţimea maximă (în zona coatelor) este de 9,1 cm şi lăţimea tălpilor este de 4,4 cm.

Îmbrăcămintea Statuetei de la Liubcova este alcătuită din două piese. Partea superioară a corpului este acoperită cu o cămaşă, având mânecile lungi, care se opreşte în dreptul şoldurilor. Spunem aceasta deoarece este redat plastic ombilicul, pe care, de aceea, îl considerăm neacoperit de bluză (legătură cu mama, creatoarea). De asemenea, inciziile care stabilesc ductul cusăturilor se opresc înaintea inciziei care stabileşte începutul celei de-a doua piese de îmbrăcăminte. Cămaşa este alcătuită din fâşii, două pentru partea stângă şi două pentru partea dreaptă a corpului, cusute între ele. În dreptul gâtului ea formează un decolteu, în icul căruia – atât în faţa, cât în spatele piesei – materialul este prins cu un obiect (pandantiv) perforat în trei locuri, după cum ne sugerează redarea lui plastică. În acest caz, credem că este vorba despre un pandantiv-prinzător, datorită faptului că piesa asigură o bună prindere icului cămăşii. În dreptul coatelor, statueta are redate, cu deosebită minuţiozitate, două brăţări care strâng mâneca cămăşii (una la cotul stâng, cealaltă la cotul drept). De la coate până în dreptul palmelor ne sunt sugerate, prin intermediul unor caneluri,  falduri orizontale.

Partea inferioară a corpului, de la nivelul şoldurilor în jos, este acoperită cu o fustă (pantalon?) realizată din două fâşii mari de pânză, drapate independent, prin aceeaşi metodă ca şi pentru partea inferioară a mânecilor bluzei. Sugerarea drapajului se face prin caneluri. Sesizăm că această piesă de îmbrăcăminte se termină undeva sub nivelul genunchilor. Laba piciorului este ruptă din vechime, neputând trage concluzii asupra încălţămintei. Singura observaţie pe care o putem face în acest sens este cea după care postamentul are o incizie mediană care sugerează despărţirea tălpilor picioarelor. Piesa de îmbrăcăminte care acoperă partea inferioară a corpului statuetei este susţinută de o sfoară (brâu?) redată de jur-împrejurul personajului printr-o incizie adâncă. Inciziile care redau cusăturile sau alte piese de îmbrăcăminte sunt încrustate cu pastă albă într-o manieră caracteristică culturii Vinča (mileniile 5 – 3 î.Hr.) şi altor culturi încadrabile cronologic în Neoliticul dezvoltat și începutului Eneoliticului. De asemenea, cercetarea atentă a piesei ne-a permis să observăm că cel puţin fâşiile cămăşii amplasate pe părţile laterale ale personajului şi masca statuetei sunt vopsite cu culoarea roşu (culoarea sângelui) în tehnica crussted. Urme de vopsea au fost sesizate și sub braţul drept şi sub cel stâng, în zona vasului, dar nu pe el. Pictura s-a exfoliat deoarece a fost spălată de apele Dunării şi, fiind realizată după arderea teracotei, nu prezintă atâta rezistenţă ca în cazul în care ar fi fost realizată înainte de ardere. Cazuri de pictură cu culoarea roşu sau galben înainte de ardere se întâlnesc frecvent în nivelurile vinciene ale aşezării de la Liubcova, punct Ornița.

Personajul reprezentat de Statueta de la Liubcova are unele atribute pe care le considerăm esenţiale pentru definirea ritualurilor din epoca neolitică. Sexul statuetei este feminin. Spunem aceasta luând în considerare steatopigia accentuată, pântecele bine evidenţiat şi modelarea plastică a sânilor. În favoarea atribuirii sexului feminin pledează şi faptul că statueta este îmbrăcată în întregime, având şi podoabe care o înfrumuseţează. Putem vorbi de un stil, de o modă, acum 5000 – 7000 de ani? Pentru că statueta este „îmbrăcată” cu bun gust și poate fi comparată cu costumațiile actorilor din ziua de astăzi (și nu numai). După cum am mai afirmat în acest text, mâna stângă a statuetei, care este dusă către umăr, presează (ține) o mască („de-a stânga Tatălui” este locul de unde vor veni energiile „mascate”; de aici va veni ceea ce nu cunoaștem (și depășește orice închipuire) și va schimba lumea). Realist realizată, cu ochii puţin oblici (cercetători, scrutători?) şi gura redate prin incizii adânci, masca este – respectând proporţiile sugerate de piesa din lut – mai mare decât faţa unui om (masca zeului?). În partea sa inferioară, masca are o prelungire de care se apucă când este ţinută pe faţă. Lucrul esenţial, după opinia noastră, este acoperirea ei cu palma mâinii stângi, redată cu deosebită minuţiozitate, sugerând o poziţie de repaus ante- sau post- procesului ritual, pe scurt, o poziţie de veghe (sau o ascundere?). O asemenea mască purtau, după câteva  mii de ani și actorii din teatrele grecești, dar acum este vorba de o statuetă ce poate avea între 5000 și 7000 de ani. În mâna dreaptă a personajului se află un vas sprijinit de şold. După toate probabilităţile, acest vas este unul de libaţii. Forma vasului este curioasă, fiind de tip askos. În timpul proceselor rituale, statueta poate fi folosită în două poziţii fundamentale: a) pe postament – în acest caz, stă sprijinită în poziţie verticală pe talpa sa mult lăţită (pe pământ). În consecinţă, ea poate face parte dintr-un complex special, altar sau trusă magică; b) sau agăţată – poate fi purtată la gât sau atârnată de o grindă cu ajutorul unei sfori care se trece prin perforaţiile din braţe (vine din cer, din cosmos, din aer). Pentru această piesă nu există – cel puțin în lumea Neoliticului și Eneoliticului – nici o analogie. Curios este că după aproximativ zece ani de la această descoperire s-a mai găsit o astfel de piesă, mult mai prost păstrată, tot la Liubcova, Ornița, ceea ce ne întărește convingerea că exista în acest sit un sanctuar al epocii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*