Românilor le-a stat ceasul și de Crăciun

La Licitația de Crăciun de la Artmark, în fața Palatului Regal erau manifestații cu „trăiască țara și regele”. S-au trezit și romînii, când Regele a murit. Cineva de la Digi24 îmi spunea că așa e la noi, manifestațiile apar după ce fenomenul X sau Y a trecut, când nu se mai poate face nimic. Cine să-l mai învie pe Regele Mihai? Când trăia, Regele a fost total ignorat, s-au deșteptat acum! Acum au descoperit ce mare român a fost, ce mare om de stat, ce fidel lui Dumnezeu și țării („trădat de toți, fidel tuturor”)! Cine i-o fi trezit, ce ceas deșteptător?

Fiindcă la Artmark, ceasuri de o valoare inestimabilă nu s-au licitat.  Colecția de ceasuri, cu totul rarisimă, precum faimosul Audemars Piguet Royal Oak Leaves, un ceas de damă din aur alb și aur roz, pavat cu 541 diamante și 118 safire, a marcat un fiasco. S-au dat toate vinurile, dar ceasurile, ioc. Din 36 de loturi, s-au licitat circa 10. Ar fi putut măcar președinția să achiziționeze pentru prima doamnă un rafinat ceas Tissot din aur și decorat cu diamnte, o minune! Costa și o nimica toată. Casa l-a estimat între 800 și 1200 euro, dar nu s-a licitat. Sigur, Royal Oak era pentru o Kate Middleton, căci a fost estimat între 25 și 35 mii euro, dar restul ceasurilor au fost accesibile, la  nivelul pieței. Însă cucuvelele nu i-au sculat la timp pe regaliști și prezidențiabili, care au întârziat la eveniment, de fapt, au uitat. Deci un fiasco la vânzarea de ceasuri. De ce? Simplu, fiindcă românilor le-a stat ceasul! Lor nu le merge ceasul încă de la revoluție sau le merge înapoi, fiindcă au rămas tot cu „22, cine-a tras în noi?!” Ce nevoie au ei de ceas, dacă se trezesc atunci când moare regele, adică târziu, prea târziu!?

Și tot ce se întâmplă pe platforma politică, așa se derulează. Nu e de mirare că românii au atins performanța să compromită toate sistemele, și comunismul, și capitalismul, și regalitatea! Mii de oameni au stat la rând la catafalcul Regelui, ca să dovedească, ce? Că-și respectă Regele mort?! Că este erou național? De ce Mihai nu a fost considerat așa cât era în viață? De ce România nu a redevenit monarhistă în 1992, când Regele a revenit în țară? Am fi fost departe acum. Dacă toți, cu Patriarhul în frunte, se bulucesc să declare că regele a fost un simbol de decență, de modestie, de demnitate, de înțelpciune, de ce nu au spus-o când era în viață și de ce nu l-au urmat? Mulți au luat ca pretex acest doliu național pentru a da o palmă celor de la putere, dar unde? Fiindcă ei n-au obraz! Totală aberație, de neînțeles! Dacă era așa de monarhist, cum a dovedit la Funeralii, de ce poporul român nu a ales calea Regelui și ales calea „liber-cugetătorului” moscovit Ion Iliescu? La asta să răspundă marii analiști ai nației care umplu ecranele, să aflăm cum se trăgeau ei, alde Hurezeanu și Dinescu, de șireturi cu Regele Mihai! Ce farisei! De la abdicare, Regele a fost figurant, ca și România monarhistă, plină de valeți și impostori dudiști, profitori, care n-au produs nimic pentru țară, o mostră de caricatură, dar a sunat acum ceasul și românii s-au trezit ca să se pună de o mare pomană regală! Așa prilej nu mai pupă ei niciodată! Adică Funeralii ca la Carol I, cu participarea a 40 de personalități regale din toată lumea. Se împlinește prevestirea lui Creangă cu parastasul la români! Însă, atunci când e vorba de muncă, românilor le stă ceasul, se scoală târziu, întârzie la serviciu, de fapt, nici nu se duc. O anchetă a UE arată că românii sunt poporul cu cei mai mulți oameni care nu vor să muncească! Deci suntem și noi pe locul întâi la ceva!

Mai e și cazul cu internetul, pe care nu-l folosesc, dar au cărți de vizită cu adrese de e-mail, sigur, numai de fațadă, ca și ceasuri, dar care nu le merg. De, „popor semianalfabet cu internet”, vorba profesorului meu Solomon Marcus. Clasa politică se conduce după un ceas al ei, foarte original, adică rupt de timp, ieșit din istorie, așa că degeaba apar protestele, sunt întârziate, deși unele au rost, dar altele sunt fără rost. Oricum, nici un protest nu este anticipativ, să le marcheze ora aleșilor, să facă să le meargă strună ceasul, să o ia înaintea aberațiilor parlamentare și guvernamentale. Ca și Biserica Română, care trage clopotele unui Rege martir la spartul târgului, după ce duhul lui s-a înălțat demult la cer!

Așa-i la noi, domină logica lui „cap pătratu”, ar spune doamna de la Digi24.

*

Dar Licitația de iarnă, ce a avut loc ca în fiecare an la Marriott Grand Hotel, a fost altceva, fiindcă acolo m-am simțit ca acasă, s-au licitat nu vinuri, ci opere de artă! Sigur, cam aceleași, nevândute la precedentele licitații. Aproape nici o noutate. Un tablou al Almei Redlinger, de pildă, l-am văzut plimbat prin mai multe curți de expunere și vânzare. Dar și talouri de Piliuță, Baba, Cumpăna, Dărăscu și alții revin în atenția publicului. Evident, licitarea s-a făcut tot cu insistarea pe figurativ. Fiindcă mi-e greu să cred că publicul nostru este pregătit să paricipe la o licitație de artă abstractă.

Deocamdată, inițierea se face cu arta figurativă, dominată de portret, peisaj și still life. Și așa discrepanța e mare, fiindcă minuni de Tonitza se vând cu perțuri derizorii. România plastică se află tot la nivelul „carului cu boi” al lui Grigorescu, devenit un simbol nu numai cultural, ci și existențial, fiindcă nu o dată am arătat cât de greu este să tragi căruța la deal cu boii mici. Însuși Mircea Ciobanu, un artist pe nedrept ignorat de colecționari, lăsat pe dinafară la multe licitații, a fost prezent, surprinzător, cu două naturi satatice, Flori de câmp și Trandafiri, care nu-l reprezintă. Dar poate că așa ceva doresc românii. Nu doresc. Oare ce doresc? Fiindcă multe tablouri oferite nu s-au vândut. Iar altele s-au dat prost. Oricum, trebuie spus că Artmark face un efort considerabil, de calitate, să atragă publicul și să ofere opere de valoare. Dar printre clienți nu se află nici colecționari, nici alt fel de intelectuali, nici artiști plastici, nici instituții de artă. E un public pestriț, nou, cu mulți băgători de seamă. Iar cantonarea în figurativul interbelic, modern sau contemporan, face concesii unui astfel de public.

Desigur, puțini observă că artiști care erau considerați „comuniști”, fiindcă erau în mare vogă în perioada ceaușistă, precum Bălașa, Pacea, Baraschi, Ressu, Piliuță, Octav Băncilă, sunt acum în prim plan. Dar e mertiul Casei Artmark care a reușit să reabiliteze astfel de artiști și să-i repună în drepturi, fiindcă talentul și geniul nu țin de conjuctura politică.

De altfel, și prin ceea ce s-a licitat acum, se vede o unitate stilistică formidabilă a plasticii românești. Nu este o mare diferență între aria tematică și linia lui Nicolae Grigorescu și seria țărănească a lui Ludovic Bassarab, de pildă, sau între naturile statice ale lui Gheorghe Petrașcu și Henri Catargi. Între un Scorțescu și Enea, Strâmbu sau Cheller sunt nuanțe, nu deosebiri de esență. Ca și între Iser și Băncilă sau Cumpăna și Vermont, aceste din urmă fiind prezent cu câteva portrete remarcabile, precum tabloul Țărăncuță cusând (1929), dat cu 19 mii euro, care parcă ar fi o ilustrație a poeziei lui Eminescu, Viața. Când s-a licitat tabloul lui Lucian Grigorescu Farul din La Ciotat, am regretat că nu a pictat gara acestui oraș-simbol, ar fi fost un racord cu Sosirea unui tren în gara La Ciotat (1895), filmul fraților Lumière, care marchează nașterea cinematografului.

Sigurrul artist care face o notă aparte, fiindcă opera sa se identifică cu Inocența, cum am arătat anterior când am analizat pe larg opera Prințesa, este Nicolae Tonitza. Și acum a avut în licitație o minune: Nud cu spatele (1929). Sigur, un vârf al evenimentului a fost tabloul Bărăția din Câmpulung (1867) de Nicolae Grigorescu, achiziționat cu 120 de mii de euro. Au mai fost și câteva unicate, ca insolitul Țărăncuță (1873-74) de Ion Andreescu, o mare surpriză, ce mi-a amintit de o expoziție americană pe tema copiilor îmbătrâniți, căci și personajul lui Andreescu reprezintă o fată cu un chip maturizat și cu semne de graviditate.

Oricum, acest tip de eveniment n-ar fi avut loc dacă românii nu și-ar fi luat „rația de libertate” de Crăciun, Crăciunul lui ’89. Și tot de Crăciun, după 28 de ani, și-au dus pe ultimul drum, într-un alai național nemaipomenit, ultimul Rege. Această unitate de suflet românesc la moment de tristețe, ne îndurerează, fiindcă realitatea din această perioadă istorică ne arată că România e o țară în derivă, rătăcește, nu-și mai găsește drumul spre sine. Spre acel dicton  al regalității, aflat pe frontispiciul Castelui Peleș: Nihil sine Deo. Dovadă că la înmormântarea Regelui Mihai s-a auzit lozinca: „Jos comuniștii!”. Vă dați seama ce bine am evoluat, dacă și copii strigă așa? Asta înseamnă „Omnibus sine Deo”, adică „Fără nici un Dumnezeu”, asta este țara lui Johannis, Iliescu, Dragnea, Băsescu et co. Când vom vedea pe frontispiciul Parlamentului, Președinției sau al Guvernului dictonul: Nihil sine Deo? Și chiar pe al Bisericii mumă, pe Catedrala Neamului, fiindcă mulți preoți corupți au făcut-o ciumă, mulți satanizați în sutană au făcut-o de râs, să-și piardă credibilitatea, au compromis acet dicton monahic și monarhic. Se știe că o țară fără Rege, e o țară fără Dumnezeu.

România e acum o țară fără Rege. În sfârșit, visul comuniștilor pe tancuri s-a împlinit. Ce vor face oare de acum încolo românii, după aceste grele încercări istorice, după ce și-au răstignit monarhaia (sau au lăsat să fie răstignită), vor mai putea ei oare aduce pe tronul României un nou Rege?! Dacă nu, să-l aducă măcar pe Dumnezeu în inimile lor. Cum? Prin Armaghedon revelat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*