Practic, orice volum, carte sau manual, poate reprezenta un bun de interes public! Indiferent dacă este realizat, editat, tipărit, reeditat și de o entitate privată, singurul criteriu care îl așează în categoria interesului public fiind dat de valoarea sa conceptuală. Și, cel mai important, nu poate fi „extras” de sub legea dreptului de autor decât în două situații: cu acordul autorului sau după trecerea intervalului de timp prevăzut în Legea dreptului de autor.
Prin felul în care Ministerul Educației forțează lucrurile în adoptarea „Legii manualului școlar” (unic), se creează însă premizele, nu doar pentru desființarea drepturilor de proprietate intelectuală a lucrărilor, dar și cele de remunerare, asigurate prin Legea dreptului de autor, ci și crearea unei „bresle” de autori de manuale, ca o sinecură agreată de minister.
În primul rând, se forțează o primă aberație juridică, punând egal între ceea ce reprezintă un manual, ca „bun de interes public” selectat și achiziționat de către Ministerul Educației, și sfera patrimonială a statului. Or, un patrimoniu ministerial format dintr-o bază, nu creată abuziv, ci reinterpretată juridic din perspectiva drepturilor de autor, de manuale școlare reprezintă o formă de „expropiere” a autorilor în numele unui presupus, dar nedefinit, interes public. Căci, oare care este interesul public și, cel mai important, de ce să beneficieze de uzufruct al unui bun doar statul?
De altfel, acapararea este fățișă, Ministerul Educației motivând acestă impunere unilaterală pe drepturile de proprietate generate al manualelor școlare, prin echivalarea sub eticheta de „bun de interes public”, a noțiunii de proprietate intelectuală de drept privat cu dreptul de proprietate exclusivă (și abuzivă) a statului, prin faptul că, în acest fel, se va evita „recurenţa ulterioară pe chestiunea drepturilor de autor”.
Altfel spus, prin simpla achiziționare a conceptului/conținutului unei lucrări (sub format de manuscris tipărit ori digital) de la un autor, ministerul se impune de la sine ca proprietar exclusiv, și fără limită de timp, pe toate drepturile generate de utilizarea/comercializarea unui manual. Ceea ce pune sub semnul întrebării nu doar felul de aplicare pe viitor a Legii 8/1996, privind dreptul de autor şi drepturile conexe, ci și definirea în sine a noțiunii de proprietate intelectuală.
Motiv pentru care apare evidentă perspectiva în care numărul autorilor dispuși să-și cedeze definitiv drepturile de proprietate intelectuală și de copyright pentru o unică (și modică) plată primită la achiziționarea manualului, fără a beneficia de uzufruct firesc al muncii lor pe timpul de folosință al cărții, va scădea exponențial, ministerul creând practic o breaslă-sinecură de autori, în mod cert angajați în sistem, care vor accepta această poziționare.
Lucru care va conduce și la scăderea calității manualelor, pentru că autorii, în lipsa unei remunerării continue pe drepturile de autor, vor livra un „produs” pe măsura felului și a cuantumului în care sunt plătiți.
O astfel de limitare a drepturilor cuvenite autorilor pentru munca lor, prin desființarea plății ca uzufruct a ceea ce Ministerul va putea folosi cât timp va dori, vine, culmea, din partea unei puteri care, pe de altă parte, a desființat noțiunea de proprietar pe viață la cumpărarea domeniilor web, prin transformarea extensiilor de internet „.ro”, achiziționate pe viață, în obligații de plată periodice.
Iar restrângerea sferei de aplicare a Legii 8/1996 nu se limitează strict la conținutul manualului, ci și la folosirea abuzivă de către stat a oricăror texte, al oricăror autori, fără acordul lor sau al editurilor care dețin drepturile de copyright, prin Legea manualului școlar specificându-se că utilizarea „unor scurte extrase din opere scrise literare, artistice sau ştiinţifice, a imaginilor unor opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, precum şi de scurte fragmente din opere sonore sau audiovizuale, aduse anterior la cunoştinţă publică” să se facă fără plata drepturilor de autor sau a drepturilor conexe, doar cu „menţionarea sursei şi a autorului”.
Se conturează, astfel, prin simpla introducere a unor mențiuni în Legea manualului școlar, prevederi care, privite separat par poate inofensive (un fel de expresii specifice fudulismului intelectual al inițiatorului!), dar care pot deveni puncte de generare a unor noi abuzuri prin „disjuncție” și reinterpretare a feluritelor cutume, norme și legi. Mai ales că nu se lasă doar o portiță pentru eventuale și conjuncturale interpretări, ci sunt conturate, negru pe alb, adevărate sfere de creare a unor noi abuzuri, prin dreptul de declarare unilaterală de către Ministerul Educației (acum, acesta, dar posibil dinspre oricare parte a sistemului) ca „bun de interes public” și al conceptelor digitale ori al „noilor media”. La început cu referire la manualele școlare, dar, fără o limitare clară a aplicării „principiului” de bun în interes public, vom ajunge la „extensii” ce vor viza cărțile, publicațiile (online ori nu), și, în cele din urmă, al informării, atitudinii, dreptului la liberă exprimare…
Acum avem în față niște tăciuni în mâinile unor zilieri intelectuali angajați pe post de miniștri… Dar care pot deveni focuri de mistuire a opțiunilor și diversităților de abordare și creație a lucrărilor intelectuale.
Lasă un răspuns