2017 : un an politic deloc plictisitor

Anul 2017 i-a pus în fierbere pe majoritatea observatorilor vieții politice din lumea dezvoltată, prin avalanșa de evenimente mai puțin previzibile prăvălită asupra lor: venirea la putere în SUA a lui Donald Trump și mai ales contextul deosebit al alegerii sale; creșterea influenței Frontului Național în Franța, contracarată de ascensiunea unui partid – Republica în marș și a unui om politic – Macron, la care nimeni nu se aștepta vină; suita de crize politice și economice care include mai ales state emergente precum Venezuela sau Brazilia. Din enumerare lipsesc, după cum se poate vedea, Brexitul și în general marile probleme ale Europei din Catalonia până în Ucraina, dar mai ales la nivelul viitorului Uniunii Europene, dar și problemele Orientului Mijlociu, zonei Asia-Pacific etc. Fapt este «din ce în ce mai mult, sistemele și elitele de la putere sunt supuse discreditarii sau chiar respingerii din partea cetățenilor pe care ii guvernează». De aici, necesitatea imaginării de alternative la situația și posibilele evoluții, cărora trebuie li se aplice corective sau chiar traiectorii noi, pentru a nu deveni și mai preocupante. Căci «factorii de blocaj» devin tot mai influenți și ei exprimăîntre altele – triumful gândirii unice (care, multiplicată, este… altele decât cea comunistă de până mai ieri), conservatorismul claselor politice, avântul populismului, (și practica ieșirii «în stradă» pentru «schimbare»), deprecierea marilor instituții multilaterale (începând cu ONU și componentele sistemului, continuând cu NATO și UE șamd), opoziția crescândă a lobby-urilor și multinaționalelor la reforme și, în sfârșit, desigur, căci altfel nu se putea: corupția.

Toate aceste sfidari, ca și altele, neamintite aici, au dus la apariția unor «prime experiențe fragile» de alternative (cum le numesc, mult prea eufemistic, autorii citați): «primăverile arabe», politicile Chinei, experimentele din țări ale Americii Latine, apariția lui Trump, aventura Brexit, semnele de schimbare din Germania. Iar pe un plan mai larg, «neonationalismul» numit în fel și chip: nativism, suveranism, indigenism, identitarism etc. etc., care se întâlnește din Nordul dezvoltat (începând cu SUA) și până în Sudul fost «lumea a treia» (pentru nu mai este solidar). Asistăm însă, în continuare, și la ascensiunea dreptei radicale populiste în Europa, ba chiar la fenomene de «maree populistă» (precum alegerile din SUA și Franța).

Ca imagine generală, lumea de azi se arată mai încărcată de probleme, crize, impasuri, riscuri decât în tot sfertul de secol care a trecut de la căderea și discreditarea comunismului ca sistem mondial. Prin dezintegrarea acelui Imperiu al Răului (cum l-a numit președintele Reagan), s-a crezut vom intra brusc în cea mai bună dintre lumi, una în care lupul se va înfrăți cu mielul. A fost, însă, în mare parte, o iluzie, ca nu spunem mistificare, căci contradicțiile și adversitățile perene (îndeosebi între marile puteri) au rămas aceleași, chiar dacă, poate, oarecum altfel reformulate. «De la căderea Zidului Berlinului a trecut peste un sfert de secol, dar noi continuăm ne identificăm cu o ordine perimată», constată politologul francez citat la început, Bertrand Bădie.

Noua ordine (sau dezordine), cea care începe se întrezărească, apreciază același, va aduce prim actor al jocului mondial «intersocialitatea» în locul actualei «internaționalităși ». Termeni care, deși par încă barbarisme, vor deveni noțiuni uzuale când fenomenele pe care le desemnează și dinamica lor vor fi oricui evidente. Emergența socialului și a tot mai mulți, mai diverși și mai vizibili actori non-statali pe arena mondială devine o realitate tot mai evidență căci, de pildă, observă B. Bădie, «umilința, frustrarea și furia devin pasiuni sociale de neocolit ale vieții internaționale». Drept care, constată el, lumea de azi «evoluează mult mai mult în ritmul furiei societăților decât în ritmul diplomației monștrilor reci ai statelor».

Și lumea abundă în cohorte tot mai numeroase și mai diverse de actori non-statali precum (chiar!) «stat islamic», revoluții colorate, primăveri arabe, ong-uri de tot felul, indignați, revoltați, «tineri frumoși și liberi» etc. etc.

Este, această tendință de resurgență a socialului la scară socială mondială, poate și o replică la abandonarea de către mai marii lumii a multilateralismului de până mai ieri (cât a fost el), cu lumea a treia, Actul final de la Helsinki, nealiniati, neutralitate pozitivă, principiile relațiilor dintre state (egalitate, neamestec etc.), o nouă ordine, legalitate internațională etc.

Toate aceste noțiuni, atât de proclamate și de solemn vehiculate în timpul războiului rece sună astăzi parcă anacronic, depășit, dacă nu chiar ridicol. Azi sună foarte trendy cuvintevaliză (cum zice francezul, adică în care încape cam orice fel de înțeles) de tipul corect politic, limba de lemn, populism, pragmatism, soft power, drept la ingerință umanitară, tribunal internațional etc.

Și dacă elitele politice, economice, ale bussinesului, par a ignora frustrările, nemulțumirile, dar și protestele ce răbufnesc (deocamdată?) sporadic față de paradigmele în care se mișcă lumea de azi, societățile devin tot mai sensibile și mai active în denunțarea acestui curs. Nu întâmplător, mai anii trecut, Omul Anului a fost desemnat, de către o revistă americană, Protestatarul, Revoltatul.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*