Regele Mihai I, trădător sau patriot…?

De câteva zile, mass-media românească și-a îndreptat aproape în totalitate atenția asupra subiectului morții Regelui Mihai I. Un rege care nici măcar nu a fost… rege, conform prevederilor constituționale.  Știm cu toții că monarhia în România a fost abolită în mod oficial la 30 decembrie 1947, iar Mihai Hohenzollern –Sigmaringen a fost rege  cu drepturi totale doar în perioada iunie 1927-iunie 1930. În anul 1940 Mihai I nu a depus jurământul prevăzut în articolul 82 din Constituția României adoptată în 1923,  deci nu a respectat prevederile Constituției când s-a urcat pe tron, ceea ce înseamnă că nu a întrunit condițiile necesare să fie desemnat rege.

Cu toate acestea,  fostul monarh și-a adjudecat toate prerogativele chiar și în exil fiind, marea lui ambiție a fost  aceea de a-și recăpăta privilegiile  și averea,  și nu oarecum, ci  în „stilul” său nonconformist și a scris istorie prin actele de trădare săvârșite împotriva propriei țări și a propriului neam. Dar ce contează acest lucru pentru un popor trădat și umilit de atâtea ori în cursul istoriei sale?  Mihai  Hohenzollern a fost primul monarh impostor  din istoria lumii, devenit comunist, un amănunt care ar trebui să fie consemnat. Însă, falșii istorici i-au căutat circumstanțe atenuante,  l-au victimizat pentru a-l ispăși de grelele păcate. Dar Adevărata Istorie nu uită și nu iartă.  Majestatea Sa  a făcut pact cu inamicul doar ca să se răzbune din mândrie și orgoliu pe omul care i-a fost protector și îndrumător, Mareșalul Ion Antonescu,  trimițându-l la moarte  cu sânge rece.

Toate aceste fapte reprobabile  au avut repercursiuni nefaste asupra țării și a românilor, aruncând România, timp de  50 de ani, în bezna comunistă. Pentru el a fost dureros să-și piardă  atribuțiile, în niciun caz nu i-a păsat de consecințele acțiunilor sale nelegiuite.  Tinerețea și lipsa de experiență l-ar fi putut exonera, însă timpul a dovedit că tot ceea ce a înterprins în legătură cu țara, pe care a pretins că a slujit-o cu cinste, a fost în deplină cunoștință. Comuniști l-au alungat și tot comuniștii l-au reabilitat simbolic. Ce mai contează că acei comuniști  se numesc Iliescu, Voiculescu, Popescu…? Când s-a întors în țară și a bătut palma cu clica  comunistă iliesciană pentru a intra în posesia  proprietăților, s-a gândit, oare și la binele țării ?  Nicidecum! S-a gândit doar la familia sa numeroasă și parazitară pe care trebuia să o priviligieze și să o căpătuiască. Nu înțeleg de unde atâta elogiere la adresa lor?

Fanfaronada pupincuristă nu mai contenește cu laudele la adresa Casei Regale. Dar ce merite extraordinare a avut Mihai Hohenzollern pentru a fi trecut în istorie  drept un suveran valoros, cu prestanțe meritorii? Episodul 23 august  1944 a fost momentul dezastruos  în   care Regele Mihai și-a arătat  „abilitățile” de conducere, aruncând țara într-un haos catastrofal,  justificând gestul trădării printr-o mincinoasă declarație la radio, invocând că s-ar fi semnat mult discutatul armistițiu cu sovieticii,  când, de fapt, respectivul armistițiu s-a încheiat  tocmai pe 12 septembrie. A dat ordin ca armata să fie dezarmată,  ceea ce a însemnat  o adevărată umilință pentru soldații români  care au căzut drept pradă prizonieri ai sovieticilor.  Dar a avut grijă  să ascundă telegrama de la Stockholm, trimisă de  către ambasadoarea URSS , Alexandra Kolontay, care prevedea semnarea unei convenții avantajoase între partea română și cea sovietică, pe  motiv că nu mai suporta să fie sub îndrumarea Mareșalului Ion Antonescu. În cârdășie cu bolșevicii comuniști a răspândit zvonul mincinos că Mareșalul Antonescu ar fi refuzat sub orice formă să  cadă la vreo înțelegere cu sovieticii, dar adevărul a fost acela că Mareșalul urmărea să încheie un armistițiu favorabil țării, iar din datele existente reiese că s-ar fi putut întâmpla acest deziderat în moementul în care  Molotov a refuzat să trateze cu emisarii regelui, cerând să îl întâlnească  personal pe Mareșal.

Când au apărut sovieticii în România, s-au comportat precum o hoardă de ocupanți barbari, deși  era vorba să ne fie aliați.  În 12 septembrie 1944, 160.000 de soldaţi români au fost luaţi prizonieri de către sovietici, însemnând generali, însemnând ofițeri superiori și inferiori și subofițeri, dar mai ales foarte mulți soldați . Sovieticii au comis multe jafuri și violuri, au executat soldați… Sute de mii de soldați români și-au găsit sfârșitul în Munții Tatra într-un război inutil, dus pentru eliberarea Cehoslovaciei, iar mulți dintre cei rămași vii, la întoarcerea în țară  au fost aruncați în închisori.

Să-i mulțumim regelui pentru această soartă nenorocită pe care ne-a hărăzit-o el însuși în prostia sa fără margini.  N-am văzut vreodată ca, după întoarcerea în România postcomunistă,  să facă cine știe ce lobby  pentru țară,   pe care o putea ajuta din poziția relațiilor sale cu casele regale europene.  A preferat să se umilească dând mâna cu lichelele trădătoare care au distrus țara, pentru a căpăta cât mai multe privilegii materiale, în loc să se intereseze de soarta țării. Sunt multe lucruri de imputat omului care a schimbat destinul țării  într-un fatidic 23 august 1944, implicare pe care unii istorici o consideră un gest de înalt patriotism și nu unul de înaltă trădare.