Conflictualități polivalente…

Românii, judecați în afectivitatea lor, probează constant un acut simț al condescendenței și un sentiment sincer al compasiunii împins adesea până la excesiv; rareori li se întâmplă să trăiască atitudini în conflict, dar niciodată nu trec fără temei de la o extremă la alta.

Nu am dimensiunea regretului lor de a fi ratat, în 1992, șansa restaurării monarhiei, tot așa cum nu știu câți și-au regretat că s-a irosit, tot atunci, șansa întoarcerii Basarabiei în hotarele țării-mamă. Iar acum știu sigur că, fie dintr-o genuină teamă de moarte, fie din rațiuni istorice, au un sentiment sincer de compasiune la trecerea în neființă a Mj Sale Regelui Mihai I, cel mai nefericit rege al României, și nu ar fi în stare să profaneze un astfel de moment cu o efuziune vulcanică a protestelor stradale. Iar dacă o fac, încerc să cuprind tensiunea care le determină o astfel de bivalență emoțională; trec pe la Palatul Regal, pun o floare, aprind o candelă, ca mai apoi să meargă în Piața Victoriei să protesteze simțindu-se înșelați în buna lor credință și insultați în sentimentele lor cele mai delicate.

N-aș crede că am dreptate dacă nu aș fi văzut graba suspectă, contrară spiritului parlamentar, cu care s-au votat, în bună parte, tot noaptea, câteva acte normative legate de Justiție, cele care stârnesc și întrețin nervozitatea protestatarilor făcându-i să creadă și să scandeze orice. Oricum, Liviu Dragnea rămâne în topul preferințelor străzii drept destinatarul pentru care se subtilizează amendamente salvatoare.

Or, de la astfel de ipoteze și supoziții se trece obiectiv la teama generalizată de a nu se aduce prejudicii luptei anticorupție. Și această teamă este generată de strădania parlamentarilor puterii de a-l scoate pe președinte (oricare ar fi el) din calcul în ce privește numirea șefilor DNA și ICCJ; oricum, în eventualitatea unui președinte PSD, tot Parlamentul ar îndrepta lucrurile în favoarea lui. Altfel, rațiunile constituționale ale președintelui, prin plasarea lui în decorativ, sunt trecute în derizoriu și se subestimează electoratul acestuia doar prin prerogativa parlamentară de a-l suspenda pe președinte pur și simplu printr-un exercițiu de voință emoțională al majorității conjuncturale: majoritatea celor care au votat, nu a întregului electorat, fiindcă cei mai mulți au refuzat să-și exercite acest drept dintr-o atitudine nesemnificativă democratic, de care, iată, alții au reușit să profite.

Știm totuși de la Gustave Le Bon că mulțimile reacționează emoțional, nu din rațiune, tocmai de aceea sunt imprevizibile, iar speculațiile cu corporatiștii, cu soroșiștii și cu politizările nu se argumentează. Cred că același electorat pasiv de anul trecut se activează sporadic și paradoxal ca recul al propriei pasivități stârnit cu scântei culese mediatic; sociologic, se observă ca într-un barometru efectul tensiunilor propagandistice promovate prin televiziunile de știri și comentarii politice.

De cultură politică nu cred că poate fi vorba nici măcar în rândul tuturor parlamentarilor. Doar îi vedem adesea în ieșiri temperamentale din spațiul public față de care nu au nici măcar educația bunelor maniere de a și le retracta la prima ocazie. Or lucrul acesta se vede și în discursul lor mediatic prin care renunță sau, pur și simplu, nu pot să fie persuasivi prin idei, ci le este mai la îndemână să inspire forță grosolană, bădărănie, trivialitate. Uită că dincoace de micul ecran îi văd  psihologi, psihiatri, sociologi, profesori, analiști politici neangajați mediatic. Își descarcă venalitatea, mai ales cu sținerea simpatiilor politice evidente ale moderatorului sau moderatorilor, că și acolo tot cu gașca se mediatizează. Și tot acolo se dau certificate de calificare la locul de muncă (comentatori plitici și maeștri care se exprimă românește la nivel de limbă maternă).

De aceea nu mă mai miră că se opune forței dreptului dreptul forței prin amenințarea unor proteste iraționale ale PSD cu scoaterea în stradă a unui număr copleșitor de suporteri prin care să se intimideze însăși democrația, dialogul constructiv al opiniilor. Altfel, ce rațiune ar avea ca partidul care a câștigat alegerile să demonstreze? Să probeze statul paralel al amenințării cu forța? S-ar încerca astfel anihilarea a ceea ce Parlamentul nu poate face la nivelul străzii: pumnul în gură!

Desigur, mi se poate imputa o interpretare simplistă a acumulărilor într-un alt registru de rezonanță, or asta ar confirma încă o dată, dacă ar mai fi nevoie, că PSD are tendințe totalitare. Sunt frustrări pe care strada le cotează consecvent ca rămășițe anacronice ale unui regim care și-a păstrat nostalgicii într-un anumit mediu social și pe un anumit segment de vârstă, cu un anumit preț, iar pe de altă parte își adaugă duplicitarismul motivat al funcționarilor publici din deconcentratele statului, producătoare de voturi.

Astfel se adună ultrași ordonați după opțiunea politică a liderului lor, angajați sub comanda aceluia într-o luptă primitivă, anacronică și frecvent suburbană. O formă de haiducie politică sub care se ascund neputințele, contradicțiile oculte, sciziunile iminente din PSD, ținute în frâu doar de o disciplină cazonă de partid și numai până la semnele certe de prăbușire a liderului. Urmază ca la momentul oportun să se arunce în joc toate acele acumulări și restructurări masonice, ascunse acum și propriului electorat, dar și celorlalți care au deja presentimentul unei sciziuni iminente.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*