Un martor ocular al Marii Uniri

Unirea Transivaniei cu România, la 1 Decembrie 1918 a rămas întipărită  în documente  și în memoria noastră printr-o neasemuită forță evocatoare. De pe scena vieții au dispărut treptat o seamă de martori oculari, dar cuvântul lor s-a păstrat și vorbește și azi generațiilot prezente și viitoare despre semnificația marelui eveniment. La acele mii de documente și atestări, prin materialul de față dorim să adăugăm o pagină de entuziasm și dăruire, exprimată prin viața și activitatea unui participant,  la înfăptuirea Marei Uniri pe care l-am cunoscut personal în 1978 și care este octogenarul Mihai Stoicovici, (inginer, astronom), năcut în 1887 și care a relatat următoarele: „Sunt născut în București, fiind de naționalitate română, din Caransebeș, mama provenind din ,,familia Biju. Tatăl meu era cofetar. Când am împlinit trei ani, mama îmbolnăvindu-se ne-am mutat la Caransebeș. Încă de mic  am manifestat înclinații și a reuși să dau efect celor spuse de mine și aceasta făcea să am roluri la fiecare serbare. Odată, prin clasele primare la serbările școlare , văzându-mă înfășurat de sus și până jos în culorile Austro-Ungariei, am refuzat să port eșarfa respectivă. După cum era de așteptat gestul meu a produs o puternică reacție. Am fost eliminat din școală primind nota patru la purtare. Totuși mi-am continuat școala, am terminat gimnaziul și apoi am fost înscris la  școala de ofițeri. Absolvirea școlii de ofițeri a coincis cu începerea primului război mondial. Am fost trimis pe front. Rănit fiind, am revenit acasă la Caransebeș. Aci am reușit să intru în conflict cu garnizana austriacă trimisă la Caransebeș, pe aceleași motive de nesupunere în fața umilirii.

Ca într-un film s-au derulat întâmplări de necrezut, comandantul voind să mă împuște pe loc. În momentul în care a îndreptat pistolul spre mine, m-am retras după soba din încăpere și,am tras și eu piedica pistolului, hotărât să mă răzbun la rândul meu, păstrând  din cele opt gloanțe, unul și pentru mine. Tatăl meu ( era pe atunci președintele Societății de vânătoare), aflându-se prin apropiere, a trimis un colonel să vadă ce se întâmplă. Acesta a intrat în încăpere tocmai la momentul oportun. Urmarea, am fost arestat și trimis sub escortă tocmai la Liubliana spre a fi degradat  și judecat. Am fost condamnat la moarte. În timp ce mi se citea sentința de moarte, spre a fi preluat de plutonul de execuție, am vociferat că se exagerează în acuzația care mi s-a adus și că în actul acuzator era  mai exact decât în traducerea ce mi se citea. Imediat s-a suspendat execuția, dar  drept pedeapsă am fost trimis pe front în prima linie. Întâmplări, fapte de arme s-au petrecut  atunci, noi românii nevoind să luptăm împotriva fraților noștri de sânge, românii. Îmi amintesc încă de un fapt emoționant petecut în tranșeie la Piave când taragotul „fermecat” al lui Luță Ioviță suna așa de frumos și de dulce de se opreau luptele și gloanțele din zbor și tăcea și dușmanul ascultându-l

Eu ispășindu-mi așa zisa pedeapsă, m-am reîntors la Caransebeș, unde se trăia intensitatea „Marei Uniri”. În Caransebeș făceam parte din garda națională care era însuflețită de „o mare fierbere românească”. Înainte de a merge  la Alba Iulia, îmi amintesc, a avut loc lupta în care 150 de oameni din Garda națională din Caransebeș au dat dovadă de un neasemuit eroism. Printre ei erau, majoritatea, civili și teologi, fără pregătire militară, mulți dintre ei nu făcuseră nici armata, iar numărul de soldați era foarte mic. Totuși cu pieptuile lor au încercat să stăvilească marea jale, pe care au semănat-o pe aceste teritorii trupele austro-ungare din Balcani. Am reușit să  dezarmăm 10.000-15.000 inamici, care retrăgându-se voiau să distrugă tot.  Pentru meritele deoebite de care am dat dovadă am fost decorați cu cea mai mare distincție militară.

Înainte de 1 decembrie 1918 am plecat la Alba Iulia. Eram peste 100.000 de oameni care ,,mărșăluiam” și stăteam sub cerul liber, dar bucuria noastră era imensă. Șefii noștri, Colonelul Biju,  Jumanca, Miron Cristea (patriarhul) s-au dus cu trenul, dar nouă ni s-au alăturat oameni  de la Deva, de la Hațeg și de pe tot cuprinsul pe unde am trecut. După consfințirea Actului Unirii și după terminarea serbărilor m-am reîntors acasă.După puțin  timp am plecat la Viena, la politehnică, specializîndu-mă  ca inginer optician și astronom. Nu am reușit atunci să-mi termin studiile  din cauza stării materiale, dar mi le-am completat ulterior. Devenind specialist pentru repararea intrumentelor optice, folosite în astronomie.Această profesie, pe lângă cea de astronom, am practicat-o în multe state ale lumii, dar cea mai mare parte a activtății mele mi-am desfășurat-o în țară, la Timișoara, la Observatorul astronomic de la  Universitate- Politehnică, unde am lucrat până la vârsta de șaptezeci de ani, fiind în acelați timp și activist obștesc. În ultimi zece ani am început să scriu aforisme- vreo 7.000, și poezii, deasemenea să particip la ,,numeroase acțiuni în municipiu și în județ în cadrul cenaclurilor literare. Printre pasiuni pot enumera și pe cele 1500 de cărți ale mele, pe care aș dori să le citesc pe toate. Dar vă rog să nu credeți că eu toată ziua o petrec făcând poezii. Mă îngrijesc singur și-mi văd de obligațiile cerute de munca obștească. Ascultând această istorie vie a românismului, rostită chiar de eroul acestui reportaj, ne reamintim, zilele de mari încercări prin care a trecut mereu neamul nostru și miracolele de vitejie care au ajutat la înâlțarea acestui neam.

Ocupația sa i-a oferit clipe de adâncă meditație, care se reflectă în aforisme, panseuri, în poezia sa politică. Vorbirea sa curentă e de multe ori o poezie a dreptății, a triumfului binelui asupra răului, ca un basm ce se așterne ca un balsam peste rănile violenței, citez:  „Natura e suprema creatoare ce domină universul. Ea stăpânește materia, timpul și infinitul. Ea e pretutindeni ca forță, mișcare și fapte, dispune și cârmuiește  nemărginita eternitate”. Eu trăiesc cu omenirea mondială. Eu trăiesc în univers și omul e o scânteie de viață, o întâmplare. Pentru țara mea îmi fac și mi-am făcut datoria. Am trăit asuprit, dușmănit și am învins. Poezia s-a născut acolo jos. În popor, în suferință. Eu am scris astfel  ca să poată învăța oamenii din mesajul meu plin de experiență. Și iată că am ajuns să trăiesc și să lupt într-o epocă în care unii oameni întocmai petelor solare care întunecă și distrug, folosesc cultura lor ca să distrugă civilizația, cultura, pământul, poluează apele și atmosfera. Deși am o cultură într-o anumită direcție, știu că pentru a-i face buni pe oameni, pot face aceasta transmițându-le mesajul meu prin poezie și prin aforisme și aș dori să le transmit tot ce simt și toată emoția mea”.

(Material redactat de  Melania Rusu Caragioiu, 1980, Timișoara)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*