Poezii de Dragoş Niculescu

PROVIZORIU

În patul cu speranţe plouǎ din cer mirese

şi stǎ cu lumînarea aprinsǎ un zevzec,

se-mpart gogoşi cu urdǎ pe strada Zece Mese,

amantele de beznǎ se-ndrǎgostesc sub bec.

 

În cîte-o dimineaţǎ rǎsunǎ veşnicia

ca un oracol hîtru şi îmbuibat cu vin,

din catifeaua minţii abdicǎ laş pruncia,

şi-atunci, nevasta tristǎ se-ncurcǎ c-un vecin.

 

Adu-ţi deci lampa veche şi nişte mere coapte

cît timp îţi porţi ficatul ca pe-un pǎmînt de flori,

vor anii trişti s-o şteargǎ pe fluviu, într-o noapte,

în bǎrci cu lǎutarii cîntînd uşor din viori.

 

Dezleagǎ depǎrtarea, aprinde foc de vreascuri,

tu, cavalerul tristei figuri de semizeu,

cǎci şi-au pierdut arhangheli condurii printre teascuri

tot bǎtucind lumina din boabele de seu.

 

Azi, de exemplu, creşte fasolea din morminte,

mîine, la ora asta, va dǎnţui un cal,

contemporan, haiducii mai fumegǎ prin flinte,

iar decît altul, unul e totuşi mai egal.

 

Sǎ ne prefacem singuri, cǎci rana e în toate,

dorm prinţii amǎgirii pe oasele din turn,

a mai rǎmas cu dinţii sǎ muşte din abate

vreo nubilǎ fecioarǎ cu sînge taciturn…

 

Ce vremuri schimbǎ cheia şi pescuiesc drapele!

Parcǎ mai ieri fǎina o tot schimbam pe gaz…

Fii tu deci paratrǎsnet la cioburi mari de stele,

cînd hoţi de ghindǎ ţara o vînd pe-un blid de praz.

 

Eu unul merg la Troia, sǎ vînd acolo fluturi,

trimiteţi-mi rǎdvanul cînd vreţi sǎ mǎ întorc,

miros în vînt istorii şi mǎ-nfǎşor în scuturi

pe lumea ce se-nchinǎ la cǎpǎţîni de porc.

 

RAŢIUNEA SUFICIENTĂ

Cînd se mai lasǎ chiciuri pe Domul din Veneţia,

citesc un rînd de prozǎ întreg din Petru Creţia,

în timp ce proletarii tot dau sǎ se uneascǎ

la un iaurt şi-o chiflǎ pe strada Armeneascǎ.

 

Aud de dimineaţǎ cǎ s-a-mbǎtat subreta

şi cǎ e zarvǎ mare în toatǎ opereta,

au acuzat-o semeni precum nişte jivine,

cînd ea de fapt azi-noapte a chefuit cu mine.

 

Ce linişte-i de-o vreme la fabrica de cuie!

Mai trece doar un tînǎr, prin spate, cu-o duduie,

îşi mai usucǎ rufa pe sîrma nemuririi,

pe la apus de soare, vreun înger al iubirii.

 

Tot dau sǎ se-ntîlneascǎ bogaţii cu sǎracii,

dar popi le stau în cale ca sǎ alunge dracii.

Ah, Doamne, cît e viaţa de crudǎ şi perversǎ!

Un tren s-a-ntins o clipǎ sǎ doarmǎ pe traversǎ.

 

Deşi avem cu toţii origini sǎnǎtoase,

ne mai ascute viaţa în lupta dintre clase,

ne mai trǎsneşte-n frunte sfinţia, busuiocul,

ne mai reduce pulsul femeia cu ghiocul.

 

Şi-atunci ne facem patul în fîn, sub ochi de stele,

sǎ ne fixǎm speranţa o lunǎ-ntre atele,

dar dupǎ-aceea suflǎ iar rǎul pe sub uşǎ,

şi dintr-o datǎ focul se-aprinde în pǎpuşǎ.

 

Nu-i însǎ vreun pericol, cît credem încǎ-n Graţie,

frontierele iertǎrii au turnuri de-observaţie,

e drept cǎ mai apasǎ o stare de-ndoialǎ,

dar zeama verzii scoate şi beat şi mort din boalǎ.

 

RǍMǍŞAG

Doar ştiţi cǎ-n urbea noastrǎ sînt cel ce vinde fluturi

şi-mparte blînd norocul purtînd mǎnuşi şi frac,

în timp ce rǎposaţii sǎraci sînt luaţi la şuturi,

în timp ce mic-burghezii rod la covrigi cu mac.

 

Mǎ spovedesc cînd popa nu mai viseazǎ dame,

sparg uşa fericirii cu praf de puşcǎ vechi,

parcǎ deprind nǎscutul din preafrumoase mame,

care se pierd prin lanuri de grîu perechi, perechi.

 

Şi toate-acestea fiindcǎ se-ntîmplǎ sǎ mai intre

cu ciocu-n pînza lumii vreun corb sentimental,

cu ceai de anghinare sǎ se panseze-n vintre

vreun decǎzut de înger pe-un pat alb de spital.

 

Doar Dumnezeu, sǎracul, mai dǎ în cartea vieţii,

pe-aici cei sinceri umblǎ cu chinta micǎ-n bǎţ,

se-mpuşcǎ raza lunii în faptul dimineţii,

din cîrciumǎ, nici caii de la tramvai n-au hǎţ.

 

Mai adunaţi în pungǎ polenul nemuririi,

cǎci nu se ştie mîine ce va mai fi şi cum,

mai daţi un ban ‒ pe cuie încǎ mai stau fachirii

şi-autostop mai face cîte-o fantomǎ-n drum.

 

Cînd dau şi eu sǎ fluier pocneşte fericirea,

şi, înjurînd de mamǎ, plec ca sǎ spǎl statui,

dar cînd ajung acolo, ce mare mi-e uimirea:

cicǎ e-n “fǎrǎ platǎ”, şi azi statuia nu-i.

 

Hei, tu, care pe pîine întinzi untura milei,

tu, osul cel molatec al vreunui zavergiu,

cǎ-i roz-muştar sau galben, pe şobolanul zilei

pune pariu, cǎ altfel, nu ieşi din iarnǎ viu.

 

PROASPǍTA NINSOARE

Te iubesc, cînd ninge, ca pe-o înserare,

Te iubesc, cînd ninge, ca un om de nea,

Plouǎ pe noi fulgii ca-ntr-o sǎrbǎtoare

Şi lumina iernii cade dintr-o stea.

 

Ninge fǎrǎ grabǎ, cu rǎbdarea ceţii,

Parcǎ alb pǎmîntul vrea sǎ fie-n veci

Pentru noi, strǎjerii preacinstiţi ai vieţii,

Care-o sǎ ne facem prin omǎt poteci.

 

Te-a adus ninsoarea fǎrǎ nici o veste,

Te-ai întors cu fulgii ca de nicǎieri,

Tu, durere veche, greaua mea poveste,

Adormitǎ-n şoapta marilor tǎceri.

 

Poate cǎ ne ninge peste amintire,

Poate cǎ ne ninge ca de început,

Poate cǎ se-aşeazǎ ca pentru-o zidire,

Într-un vast imperiu, alb, curat şi mut.

 

O sǎ ne tot poarte sǎnii îmblǎnite,

Cai vor scoate aburi calzi printre nǎmeţi,

Şi-or mai fi colibe, poate, pǎrǎsite,

Pînǎ-n faptul unei albe dimineţi.

 

Sub covorul iernii, un oraş apatic

Vom lǎsa în urmǎ fǎrǎ de regret,

Ca pe-un zbor al spaimei, frînt şi singuratic,

Ca pe-o rǎstignire albǎ, de concret.

 

O sǎ-ţi scriu pe-un bulgǎr cǎ mi-ai fost departe,

O s-aprind cald focul, eu, care sînt frig,

O sǎ-mi spui cǎ viaţa nu e totuşi moarte,

O sǎ-ţi spun: “Şi-acuma eu de fapt te strig…”.

 

Şi apoi va ninge, şi va ninge iarǎ,

Ca un semn de bine, rece, ne-nceput,

Peste o uriaşǎ, hibernalǎ garǎ,

Unde prima oarǎ ne-am fi cunoscut.

 

M-ai durut o vreme, pe-un uscat de lume,

Azi te iert cu albul care cade blînd,

Nu mai e nevoie nici sǎ-ţi spun pe nume,

Cǎci te chem cu fulgii, te sǎrut tǎcînd.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*