Și iată că uzanțele diplomatice, fie ele oricât de legiferate, teoretizate și practicate, mai duc și la situații ceva mai insolite. Explicabil, atunci, că roiul comentatorilor de tot felul să se năpustească pe anecdotică și să brodeze scenarii și intrpretari proprii sau… impuse.
Zilele trecute, secretarul de Stat al SUA, Rex Tillerson, a făcut un scurt popas la București, unde a înnoptat, iar a două zi până-n prânz a pornit-o mai departe, la Washington cu avionul. De aici, întrebări de tot felul: de ce s-a oprit tocmai în România, de ce așa puțin, s-o mai fi văzut și cu altcineva decât cei din poză, ce s-a vorbit etc. etc. Alte răspunsuri decât cele laconice, oferite de cele două părți, sunt, cel puțin deocamdată, hazardate, toate.
Mihai Eminescu bagă grijă, într-un articol, că în politică externă a țării, dacă nu ești informat cum trebuie (și spunea chiar mai precis: din surse ale celor aflați la putere), mai bine nu te arunci în considerații proprii, căci poți dauna intereselor țării tale. Drept care, nu ar fi de glosat pe marginea semnificației acestui scurt desant neoficial american.
Dar dacă tot a venit vorba…
N-avem cum să uităm că Statele Unite sunt astăzi principalul – și de departe cel mai puternic – partener internațional al României. Relațiile și dialogul permanent trebuie să fie prioritatea nr. 1 a demersului extern al politicii și diplomației românești. Problematica româno-americană și proiectele românești în materie trebuie documentate, evaluate, reactualizate în permanentă și cât mai minuțios, oentru a putea fi puse prompt pe masă posibililor negociatori. Dar și mai important este ca la fiecare subiect din acest impresionant doasar, România să aibă inițiative, sugestii, scenarii, propuneri de soluții, variante, care să-i folosească și ei, dar – neapărat – să-l intereseze și pe importantul și mult prea ocupatul și suprasolicitatul interlocutor. Politologul George Friedman spunea în urmă cu câțiva ani, și chiar la București, că Statele Unite (care se învecinează practic cu orice alt stat din lume, dar nu prin expansiune teritorială, ci prin proiecție de influență) este deschisă conlucrării cu oricine, dacă oferta prezintă interes și valoare. (Interesant este că, în mod similar, un ziarist rus, când l-am întrebat despre ce ar putea vorbi președintele Putin cu omologul sau român dacă, ipotetic, s-ar întâlni mâine, mi-a replicat prompt: Dar voi aveți proiecte comune de propus?).
Sa revenim însă la scurtul răgaz al șefului diplomației americane la Bucureștiu. În precedenta etapă a turneului sau (alături de președintele Trump), în Birmania, a discutat depsre criză umanitară și tranziția democratică din această țară. Generoase subiecte, dar nu știu dacă mai importante pentru Washington decât – fie doar și – aspectele militare ale Parteneriatului Strategic româno-american (că să nu vorbim și de cele economice, privitoare la contactele umane șamd). Mă îndoiesc că având în față o propunere de agendă consistenta de subiecte româno-americane pentru a fi măcar trecute în revistă, secretarul de Stat nu și-ar fi putut amână plecarea din București cu vreo ora-două.
Drept care s-a terminat ca în poezia lui Topârceanu, unde, după zarva făcută prin păsaretul pădurii de accelerat, «Doar un pui de pițigoi,/Într-un vârf de fag pitic/Stă cu penele vulvoi/Și, făcând pe suparatul:/-Ce să fie? Nu-i nimic./A trecut Acceleratul…»
Lasă un răspuns