Marcel Iureș, ca umbra cu ființa

L-am văzut recent pe Marcel Iureș în filmul Goal! The Dream Begings (2005), primul episod din serie, o poveste tipică despre condiția fotabalistului din America Latină, care visează să ajungă la o echipă de top din Europa. Reflectă o realitate curentă în lumea sportului. E povestea lui Santiago, un tânăr fotbalist din Mexic – însuși actorul care îl joacă (Kuno Becker) este din Mexic! -, care primește o ofertă de la un fost fotbalist englez, Glen Foy (Stephen Dillane), căutător de talente, să dea o probă la Newcastle United din Premier League, echipa la care el a jucat. Și îl sună pe antrenorul echipei, Erik Dornhelm (Marcel Iureș), și-i vorbește de acest tânăr de excepție. Antrenorul este de acord să-l vadă. Foy îi spune lui Santiago că îl așteaptă, să vină în Anglia. Santiago avea o singură problemă, suferea de astm și avea mereu la el un inhalator, ca să-i regleze respirația. El are un frate mai mic, și trăiește în casă alături de tatăl lui și de bunica sa, Mercedes (Miriam Colon). Mama îi părăsise. Din munca sa, Santiago adunase niște bani, îi avea ascunși în niște bocanci. Dar tatăl lui (Tony Plana), care este de o duritate neobișnuită, nu este de acord cu plecarea lui, mai ales că începuse o afacere propie și spera ca băiatul lui cel mare să-l ajute. Și ca să se asigure, îi ia banii lui Santiago din bocanci și spune că i-a investit în afacere. Supărarea lui Santiago e mare. Avea nevoie de 400 de dolari pentru avion. Salvarea lui vine însă de la bunica sa, care vinde niște amintiri prețioase și îi ia biletul. Totul fară știrea tatălui său. Și pleacă la Newcastle. Aici se întâlnește cu Foy, care îl găzduiește, apoi îl duce la antrenor. Și urmează să dea proba. Dar în acea zi plouă continuu și Santiago e numai pe jos, nu reușește să arate ce poate. Dar e acceptat pentru o lună de probe.

De aici, filmul are doi protagoniști, pe Santiago și pe Erik, antrenorul echipei. Pas cu pas vedem cum evoluează această relație, cum Santiago trece toate obstacolele și cum visul său se transformă în realitate. Condițiile de probă sunt foarte dure, mai ales că englezii practică un altfel de fotbal, de angajament, pe când Santiago are un stil brazilian, bazat pe dribling și subtilități tehnice. El este abil și rapid, exact de ceea ce avea nevoie atacul lui Newcastle. Cu un remarcabil tact, antrenorul îl învață ce însemană sacrificiul personal, care trebuie pus în slujba echipei. Apar multe probleme, îndoieli, care își pun amprenta asupra lui Santiago, dar până la urmă  nu-l împiedică pe acest tânăr talentat să-și atingă țelul.

Asupra lui Santiago planează condiția sa umilă din care provine și îl obsedează cuvintele tatălui său, care i-a spus: „Există două feluri de oameni pe lume, oameni în case mari și noi, cei care le tundem peluza și le spălăm mașinile”.

Regizorul filmului, englezul Danny Cannon, un as al filmelor de acțiune psihologică (vezi Nichita, Alcatraz), reușește să creeze o tensiune specială, prin contrastul dintre simplitatea tânărului debutant și viața diferită, complexă, a unei echipe din Anglia, o țară unde fotbalul este o religie, iar St. James Park din Newcastle, catedrala sa. Și mai există un contrast formidabil, între visul idealizat al celui care vrea să câștige un contract cu cel mai prestigios club din lume, și realitatea propiru-zisă, cu care se confruntă. Terenuri noroioase, vânturi reci și lovituri dure din partea colegilor, la care se adaugă suferințe personale, accidentări și tentațiile vieții și gloriei, desi dorința mare a lui Santiago este ca tatăl său să-l vadă măcar o data jucând fotbal. Și îl va vedea, dar nu mai poate să-i spună fiului său nimic, fiindcă va muri în urma unui infarct. Poate de fericire că și-a văzut fiul aclamat.

Mai există și amprenta de document a filmului. Oricum, meciurile nu sunt trucatre, sunt reale. Ca și atmosfera din tribune. La un moment dat, în culisele unui final de meci, apar și unii dintre cei mai mari fotbaliști europeni. Este o mostră de document istoric, în care îi vedem pe David Beckham, Zinedine Zidane, Raul și căpitanul lui Newcastle, Alan Shearer. E o secvență autentică.

*

Cheia filmului este antrenorul echipei, singurul care dă coloană vertebrală întregului angrenaj sportiv și extra-sportiv, fiind reperul său moral. Și Marcel Iureș realizează un personaj memorabil. Cu figura lui autoritară, rudă cu fața de sfinx a lui Sergiu Nicolaescu din Duelul și alte filme polițiste, el impune respect. Atmosfera din culise este formidabilă. Evident, implică și relații amoroase, fiindcă în afara stadionului, viața fotbaliștilor este altfel. Deși tot ce fac ei este urmărit de localnici. Pentru aceștia, fiecare fotbalist este un zeu. Norocul lui Santiago este că dă peste o asistentă medicală serioasă, Roz (Ana Friel), de care se îndrăgostește. Roz nu le avea cu fotbalul, dar prin prietenia cu Santiago, va ajunge și ea o fană a acestui sport. S-au cunoscut la cabinetul ei, unde Santiago a fost trimis să facă preliminarul control medical. Iar totul a început cu o minciună. Când a fost întrebat dacă suferă de ceva, Santiago nu reclamă boala sa, îi este frică să spună adevărul, și la un meci important, după ce este promovat ca rezervă, nu mai are suflu, se pierde pe teren și este scos afară și trimis acasă. A doua zi se termină perioada de probă. Dar un coechiper teribil, Harris Gavin (Alessandro Nivola), care era vedeta echipei, îi ia apărarea, garantează pentru tânărul jucător și Santiago este folosit în continuare.

Newcastele United mai avea de jucat trei meciuri și condiția ca să rămână în cupele europene, era să le câștige pe toate trei. Aici e miza dramaturgică.

Antrenorul nu-i spune lui Santiago decât atât, să paseze. Fiindcă el, asemenea jucătorilor sud-americani, practica un fotbal individualist, pe bază de driblinguri nesfârșite, până când cădea faultat. Dar fotbalul englez era pe bază de angajament în forță. Nu mergea prea mult timp cu finețurile. Și lupta lui Erik era să-l determine pe Santiago să paseze, mai ales în momentele cheie. Așa și face la meciul cu Liverpool, driblează mult, apoi în final îi pasează lui Garvis, care înscrie. Victoria asupra lui Liverpool îl face celebru. Li se oferă o chermeză, o distracție cu femei. Dar o fotografie indiscretă apare în presă, cu Santiago în mijlocul câtorva fete dezbrăcate. Este aspru judecat de antrenor și trimis acasă. Viața din afara stadionului nu este chiar așa liberă, fără morală, cum i-o prezenta Harris, capul răutăților, care l-a antrenat în această chermeză. Antrenorul este înțelegător, dar până la un punct. El face un fel de slalom psihologic, amestec de duritate și bonomie, de autoritate și înțelegere umană.

*

Marcel Iureș este cel mai titrat actor din România, privind o carieră strălucită în filmul internațional. Figura și statura sa l-au impus ca un star, ca o personalitate inconfundabilă, fiind un fel de Peter O’Tool al României. Este construit și înzestrat ideal pentru un star, fiindcă are drept definiție compotramentală modestia. Este întruchiparea modestiei printre actori, așa cum a fost George Enescu printre muzicieni. Așa am văzut eu portretul actorului american. Am cunoscut un star ca Robert de Niro. Am cunoscut-o pe Uma Thruman, pe Meryl Steeep, actrițe de o modestie uluitoare. Nu se poate imagina oameni mai discreți, mai respectuoși, mai corecți.

Din păcate, condiția fotbalistului Santiago este și condiția actorului Marcel Iureș, actorului român în general, care, dintr-o țară din lumea a treia, aspiră să devină star în lumea mare. Altfel spus, să joace în Premier League, recte în filme americane  și occidentale. Și Marcel joacă, treptat s-a impus în varii roluri, fie de papă, fie de ofițeri germani, fie de oameni simpli, persoanje negative sau pozitive, pe care le realizează foarte original, în stil englezesc. De fapt, el dă chip inconfundabil umbrei, ceea ce este întunecat, malefic, discret, absent, nevăzut, el îi dă strălucire. Îi place să stea în umbră, ca un animal de pradă, așa cum fac leii, care își urmăresc din tufișuri prada. Ei sunt prezenți în peisaj prin absență. Îi simțim în nările tremurânde ale căprioarelor. Ele presimt că undeva, în desiș, se află ațintit asupra lor ochiul leului, care le va ataca. Iureș îmi aminteșe mereu de poezia lui Eminescu Gemenii, de unitatea duală dintre Sarmis și Brigbel, de geniala metaforă a ființei și umbrei: „Ca umbra cu ființa sunt amândoi asemeni”. El joacă ideal starea de dedublare. Este prin nautra firii un personaj shakespearian, este și nu este, apare și dispare, are toate calitățile firii și nefirii, dovadă că a întruchipat eroi ca Hamlet, Henry IV, Richard II și Richard III. Ar urma să-i dea viață lui Sarmis și gemănului său, Brigbel.

În România, Marcel Iureș este departe de a fi folosit ca actor de film în toată amploarea sa. Nici în teatru, deși, mărturisesc, nu am văzut toate spectacolele în care a jucat. Dar aș fi auzit măcar. Păcat că modestia lui l-a făcut să se „strecoare” printre roluri, așa cum spui despre cineva că s-a strecurat prin viață, că s-a descurcat. Păcat. E prea puțin. Trebuia să îndrăznească mai mult. Probabil că nu a există nici un regizor cu care să se măsoare. Dar puteau fi Ciulei sau Andrei Șerban. Din noua generație, nu văd unul care să aibă o asemenea amplitudine. Nici montările lui Măniuțiu nu m-au satisfăcut, nu l-au pus în valoare. E nevoie de o nouă mentalitate, pentru a scăpa de complexul internațional. La noi, există printre actori o prejudecată provincială, chiar dacă ești genial, se spune, chiar dacă ai o figură de actor englez, românul este considerat marginal, ca și țara.

Dar actorul adevărat trebuie să fie cu un pas înainte de vitregiile țării. El poate și trebuie să reprezinte altfel România decât o reprezintă politicienii, după nivelul la care ei o mențin. Țara nu stă pe roze. O mare neșansă politică face ca România să  nu ocupe în lume locul pe care îl merită. Și actorii pe care îi întâlnesc, îmi spun, dând a lehamite din mână, cum e țara, așa suntem și noi!

Ar trebui schimbată această optică. Azi lumea funcționează după alte legi. Nu mai sunt provinciale, dependente de sistem. Actorii trebuie să o ia cu curaj înainte și să tragă țara după ei. Dar n-ar trebui să facă acest efort, dacă țara nu vrea, dacă îi place să stea cu oiștea-n groapă. Ei să meargă mai departe, liberi, ca și cum ar fi actori ai pământului, chemați să aducă bucurie oamenilor de pretutindeni.

Iar Marcel Iureș cred că este un model demn de urmat ca mentalitate. El a depășit în mare măsură acest complex provincial. Și să ne gândim la rolurile sale internaționale, când a jucat alături de mari actori, precum Tom Cruise și Brad Pitt, Geroge Clooney și Nicole Kidman, Colin Farrell și Bruce Willis sau Daniel Craig. A jucat chiar și într-un episod din popularul serial Pirații din Caraibe. Iar în filmul lui Coppola după Mircea Eliade, Tinerețe fără tinerețe, Iureș pare extraneu. Căzut într-o transă specială. Știe ca nimeni altul să joace misterul. Astfel de roluri îi vin ca o mănușă. El nu pare a fi din lumea noastră. Poate că nici nu este. Pare doar că este. Dar aici nu-i vedem decât umbra. Ființa lui e în altă parte. De aceea, îți dă sentimentul că aici, pe pământ, este inaccesibil, duce pe umeri un mister, ce nu se lasă dezlegat de oricine. Actorul și omul sunt ca umbra cu ființa. Purtător de taine, Iureș se dezvăluie numai în roluri, în ceea ce este al său altceva, cum ar spune Hegel, dar, de fapt, în toate rolurile el se joacă pe sine, își joacă propria umbră în căutarea ființei. Poate de aceea nici nu a găsit rolul prin care să atingă nivelul său maxim, deși și dintr-un rol mic, poți face unul mare. Iar el s-a impus pe plan internațonal mai mult prin roluri secundare sau episodice. Din ele, însă, face memorabile roluri de OSCAR.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*