Revoluția rusă

Revoluțiile sociale sunt etape necesare de dezvoltare. Ele constau în schimbări radicale, doboară orânduirea vetustă, afirmă o orânduire socială nouă, progresistă pentru acele vremuri. Etapa revoluției este precedată de etapa evoluției – când se acumulează treptat premise pentru o nouă societate și contradicții puternice dintre vechi și nou.

Purtătoarele vechiului sunt clasesele dominante în prezent, clase care nici nu introduc schimbările necesare, nici nu vor să părăsească benevol scena. În mâinile purtătorilor vechiului incapabil, rigid se găsește aparatul de stat.

Principala chestiune a oricărei revoluții sociale e luarea și deținerea puterii politice din stat. Trecerea puterii politice din mâinile clasei dominante învechite și reacționare, care frânează dezvoltarea societății, în mâinile clasei revoluționare se realizează prin luptă acută. Numai atunci putem vorbi de revoluție, când a avut loc trecerea puterii de stat de la o clasă socială la altă clasă socială. Revoluția este manifestarea supremă a luptei claselor sociale. Nu orice doborâre violentă a unei clase sociale de către alta e revoluție. Când puterea este preluată de o clasă reacționară sau de vechea clasă dominantă, este cazul de contrarevoluție (de exemplu, contrarevoluțiile post-socialiste din Europa). Revoluție înseamnă venirea la putere a unei clase sociale progresiste care deschide drumul spre dezvoltarea mai departe a societății.

Revoluțiile burgheze au menire principală nimicirea orânduirii feudale sau a rămășiților relațiilor feudale și curățirea căii pentru dezvoltarea statului burghez independent.

Există deosebiri în mișcarea revoluțiilor burgheze în funcție de epocă:1. revoluții burgheze în perioada capitalismului incipient (când burghezia națională are caracter progresist), 2. revoluții burgheze în epoca capitalismului imperialist (când burghezia ”națională” a pierdut  caracterul progresist).

Sarcinile principale ale revoluției burgeze duse până la bun sfârșit sunt: 1. Nimicirea monarhiei feudale. 2. Instalarea republicii burgheze. 3. Cucerirea independenței naționale. 4. Unirea teritoriilor naționale. 5. Eliberarea națională de asuprirea colonială occidentală. 6. Soluționarea chestiunii agrare. 7. Democratizarea burgheză a regimului social. 8. Primenirea, curățarea aparatului birocratic și a corpului de conducere a armatei, în corespundere cu cerințele noii epoci și cu interesele burgheziei.

În diferite țări, pe prim plan ies anumite sarcini. Dacă pe prim-plan este eliberarea națională, revoluția se numește de eliberare națională.

Majoritatea revoluțiilor durează luni și ani, trecând printr-o serie de faze, în funcție de schimbarea raportului de forțe între participanții implicați în revoluție.

În revoluțiile burgheze din perioada capitalismului ascendent rolul de conducător l-a avut burghezia băștinașă. Odată cu dezvoltarea capitalismului, burghezia  pierde treptat caracterul revoluționar, devenind tot mai reacționară.

Teama clasei burgheziei de revendicările firești ale maselor truditoare participante în revoluție determină burghezia să termine revoluția la jumătate de cale, la jumătate de libertate. Sarcinile revoluției sunt soluționate parțial, se merge la compromis cu vechea putere. Astfel, burghezia trădează cauza revoluției.

Când burghezia reușește să înlăture truditorii de la participarea în revoluție și de la soluționarea problemelor economice și politice, revoluția burgheză ia aspectul de „revoluție a vârfurilor”.

Sarcinile revoluțiilor burgheze înfrânte, fie din cauza insuficienței puterii forțelor revoluționare, fie că au fost strivite de armate străine de intervenție, rămân în așteptare. Realitatea socială așteaptă șansa ivirii unor mari patrioți-reformatori. Reformele acestora, mai largi sau parțiale, vor reduce din tensiunile situației de criză. Unele efecte pozitive ale reformelor dârzului reformator vor apare mai târziu.

Dacă revoluția burgheză a fost înfrântă, țara rămâne în urmă cu dezvoltarea economică, socială, politică. De regulă, cade pradă financiară și economică țărilor capitaliste mai puternice. Apariția unor artiști de geniu nu schimbă caracterul societății retardate. Clasa dominantă este extrem de reacționară.

La noi, de mulți ani persistă imperativul finalizării revoluției burgheze. Dictatura vremelnică a unui patriot volitiv, cu idei progresiste, ar fi soluția.

Este un tip special de revoluție burgheză, revoluția burghezo-democratică. În cadrul acestei revoluții, truditorii asupriți se ridică de sine stătător la luptă, marcând întreaga revoluție cu amprenta cerințelor proprii, a tentativelor de a construi o societate nouă, conform propriilor idealuri, valori și orientări.

Revoluția burgheză, în continuarie, poate trece în revoluție socialistă. Premisele necesare acestei treceri: hegemonia proletariatului în revoluția burgheză (principala premisă) și existența unui influent partid cu adevărat social-democrat.

Metodele și formele de luptă, utilizate de diferite grupuri sociale,sunt variate. Țăranii se ridică la răscoale antifeudale, ocupând conacurile moșierilor și împărțind pământurile moșierești. Proletarii utilizează grevele, fac demonstrații, luptă pe baricade, ridică răscoale armate. Burghezia liberală utilizează metode de luptă ideologică și parlamentară.

Clasele dominante, de regulă, primele utilizează violența, declanșează războiul civil.

Când biruie revoluția burgheză, puterea o ia burghezia. Ce este burghezia? E clasa proprietarilor mijloacelor de producție, proprietari care trăiesc din exploatarea muncii angajaților.

După perioada „acută” a revoluțiilor burgheze, uneori urmează o epocă de reacțiune, chiar de restaurare a dinastiei regale.

Revoluția, oricare revoluție socială, se declanșează nu în orice moment, cum chitește un grup de politicieni ori de revoluționari. Sunt necesare anumite condiții obiective. Totalitatea condițiilor obiective pentru declanșarea revoluției se numește situație revoluționară.

Esențialul situației revoluționare: masele truditoare „de jos” nu mai pot trăi pe vechi, iar „vârfurile” nu mai pot conduce pe vechi. Criza generală afectează atât exploatatorii, cât și exploatații. În măsură diferită, desigur.

Revoluția burgheză și revoluția socialistă sunt două etape strategice ale aceluiaș proces revoluționar unic. Distanța dintre ele variază de la țară la țară. În Imperiul Rus, de la prima revoluție burgheză până la revoluția socialistă trecuseră zece ani, de la cea de a doua revoluție burgheză până la revoluția socialistă trecuse opt luni. Fără de prealabila Revoluție Rusă burgheză din Februarie 1917, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie 1917 ar fi fost imposibilă.

După victoria Revoluției Socialiste, în fața regimului sovietic, în afară de sarcinile socialiste propriu-zise, au stat sarcinile nesoluționate de Revoluția burgheză din Februarie (spre ex., sarcina reformei agricole, sarcina primenirii, curățirii și ameliorării aparatului funcționarilor de stat).

Teoria revoluției permanente afirmă necesitatea continuării eforturilor revoluționare ale maselor truditoare și după realizarea sarcinilor revoluției burgeze. Scopul: cucerirea puterii de stat pentru răsturnarea claselor exploatatoare, realizarea reformelor profunde în favoarea majorității populației.

Revoluția burghezo-democratică rusă din Februarie 1917. Premisele obiective ale crizei revoluționare către februarie 1917 care au determinat inevitabilitatea fenomenului:

I. Antagonisme clasiale fundamentale: 1. Provenite din nesoluționarea problemei agrare și pauperizarea a zeci de milioane de țărani; 2. Provenite din păstrarea proprietății funciare boierești și acutizarea contradicțiilor dintre țărani și moșieri; 3. Formarea burgheziei naționale în absența deținerii de către aceata a puterii politice suficiente; 4. Sistemul de conducere învechit incapabil să soluționeze adecvat sarcinile principale ale Imperiului; 5. Acutizarea contradicțiilor clasiale dintre capitaliștii industriași și muncitori; 6. Absența adaptării sociale a populației la noile realități ale capitalismului industrial.

II. Tensiuni legate de Primul Război Mondial: 1. Înfrângerile militare pe fronturi; 2. Cheltuieli financiare enorme pentru ducerea războiului, împrumuturi colosale de la băncile de peste hotare; 3. Amplificarea disproporționării economiei; 4. Degradarea activității industriale, transportului și a gospodăriei sătești; 5. Sporirea privațiunilor sociale și a suferințelor (foamete, ruinare, decesele militarilor); 6.Intensificarea criticii guvernului țarist de propaganda liberală și de către Germania; 7.Creșterea nivelului de agresivitate a marilor mase de populație, multe persoane posedând arme; 8. Activizarea activității forțelor revoluționare din armată și societate; 9. Intrarea puterii țariste în colaps funcțional.

Țarul Nicolai II, la sugestia insistentă a generalilor săi, a abdicat. Imperiul a căzut. A fost proclamată republica. Însă noua orânduire s-a arătat neputincioasă în fața gravelor probleme din societate. Guvernul Provizoriu burghez al republicii Ruse avea abordări politice principial greșite, ceea ce l-a făcut slab și incapabil. Apăruse riscul dezmembrării Rusiei de către „partenerii” de peste hotare. În perioada martie-octombrie 1917, nemulțumirea agresivă generală a maselor a tot crescut.

Cauzele sporirii crescânde a nemulțumirii sociale: 1.Creșterea problemelor economice și a privațiunilor; 2. Amânarea reformelor până la convocarea Adunării Constituante; 3. Rămânerea în stare nesoluționată a problemei agrare; 4. Continuarea războiului și a suferințelor legate de război; soldații și țăranii vroiau pace, burghezia vroia război, deorece se îmbogățea din livrărle militare; 5.Înrăutățirea nivelului de trai a populației creșterea galopantă a prețurilor, deficitul de mărfuri; 6. Înfrângerile armatei rusești pe front; 7. Căderea disciplinii în armată, răzvrătiri după înfrângerea și pierderile de vieți din luna iunie; 8. Dezmățul banditismului; 9. Naufragiul structurilor tradiționale ale puterii – de sus până jos; 10. Dualitatea puterii în centru și la nivelurile inferioare (Sovietele de deputați ai muncitorilor, țăranilor și ostașilor – Guvernul Provizoriu) și acutizarea contradicțiilor dintre aceste două puteri; 11. Dezagregarea a gradului de consolidare relativă a societății ruse; 12. Retorica populistă a unor lideri politici de orientare radicală; 13. Amplificarea mișcărilor de eliberare națională; 14. Radicalizarea organizațională a socialiștilor moderați; 15. Sporirea contradicțiilor dintre socialiștii de dreapta și liberali; 16. Căderea autorității Guvernului Provizoriu și întărirea influenței bolșevicilor în Soviete, după înfrângerea aventurii militare a radicalilor de dreapta ( tentativa eșuată de lovitură de stat a generalului L.Kornilov).

Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a avut loc la Petrograd (Petersburg), la 25-26 octombrie (7-8 octombrie, stil nou) 1917, sub drapelul lichidării dualității puterii de stat în favoarea Sovietelor.

Liderii partidului social-democrat (bolșevic) trasase căile de soluționare cardinală și de neamânat a problemelor evoluției ulterioare a Rusiei. Obiectivele bolșevicilor au găsit înțelegere și susținere în masele largi ale populaței receptive la ideile socialiste.

O importanță deosebită a avut aflarea în fruntea social-democrației bolșevice a liderului V. Ulianov-Lenin.

După arestarea Guvernului Provizoriu, în seara lui 25 otombrie  a avut Congresul al II-lea al Sovietelor de deputați al muncitorilor și soldaților a fost declarată trecerea puterii de stat la Congresul al II-lea, iar în teren – la Sovietele de deputați ai muncitorilor, țăranilor și ostașilor. A doua zi, Congresul a adoptat primele decrete ale puterii sovietice:  Decretul despre pace (ieșirea din război) și Decretul despre pământ. Congresul a format primul guvern sovietic, denumit Soviet al comisarilor poporului, președinte – V. Lenin. A fost lansată Declarația drepturilor popoarelor Rusiei: nu mai există oficial națiunea stăpânilor și națiunea asupriților, toți oameii au drepturi egale la libertate și dezvoltare.

Pământurile moșierești au fost transmise țăranilor, întreprinderile industriale – sub controlul  muncitorilor. Societatea clasială a fost lichidată. A fost instalată dictatura proletariatului – pentru realizarea proiectului socialist.

Socialismul sovietic, în pofida deficiențelor sale tragice, a influențat puternic omenirea și istoria secolului XX. Cele mai multe consecințe favorabile de la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie 1917 le-au simțit oamenii muncii din Apus. Clasele dominante din Apus, speriate de exemplul socialist sovietic,- să nu fie molipsitor – au realizat o serie de ameliorări  de protecție socială în țările lor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*