Avem, fără îndoială, vocația derizoriului! Bâjbâim în neputințe și recurgem la soluții recurente din trufie. Și asta pentru că am început cu stângul, refuzând ab initio o lege a lustrației, care ne-ar fi scutit de mult rău, măcar pe termen mediu. Iată, de pildă, dreptul la imagine al parlamentarului nu mai poate fi asigurat de un cod moral, de uz comun, al bunului simț, ci se intenționează, din contra, protejarea acestuia cu un act normativ menit să descurajeze în cele din urmă opinia liberă, critica, liberul acces la informație în condițiile în care presa numără la zece parlamentari un condamnat, urmărit penal sau trimis în judecată într-un dosar penal (Gândul), presa inventariind corect în legislativ nu mai puțin de 52 de cazuri, unii chiar membri sau președinți ai unor comisii incompatibile cu „calitatea” de urmărit penal; 16 dintre ei au părăsit totuși Parlamentul pe astfel de motive.
Și tot presa, căreia se încearcă a i se vârî pumnul în gură fie prin CNA, fie prin acte restrictive, reamintește că și fostul președinte, Traian Băsescu, arăta cu degetul spre parlamentarii urmăriți pentru fapte penale, deși în vremea lui erau numai vreo 20 de cazuri, din care, de departe, ieșea în evidență cel al lui Dan Voiculescu. În definiția lui Traian Băsescu, „pușcăriabil este candidatul la pușcărie, așa cum prezidențiabilul este candidatul la Președinție”.
Desigură că, odată cu intensificarea fenomenului, subiectul revine în discuția presei obiective în timp ce „cealaltă parte a presei” se luptă cu scaunul Codruței Kovesi, pușcăriabil și penal survin în discuții sau chiar fac subiectul unor dezbateri atât timp cât se trece de la excepție la regulă, uneori amenințând să limiteze sau să se politizeze actul de justiție în interese de partid. A se vedea intenția trecerii sub control ministerial a inspecției judiciare sau scoaterea din calcul a girului președintelui, garantul constituțional al echilibrului între puteri, la numirea unor înalt demnitari din Justiție.
Astfel, actul politic din România stă de aproape un an sub semnul încrâncenării dintre parlamentarii puterii și președinte pentru simplul motiv că acesta a enunțat principiul acurateții liniei de avangardă politică prin scutirea de suspiciuni legate de fapte penale și se arată consecvent acestui principiu; popoarele cu o sănătoasă cultură politică tradițională nu își pierd vremea cu lucruri altfel axiomatice. Lui Klaus Iohannis i s-a reproșat, în excesul de zel al celor care amenință discreționar cu suspendarea ca de pe o placă de gramofon erodată, că încalcă prezumpția de nevinovăție. Președintele, însă, a făcut precizări pertinente, legate de integritatea celor care, prin natura funcției, reprezintă țara, nu numai electoratul propriu, și ar fi de dorit ca asupra lor sa nu planeze nicio suspiciune de corupție.
S-a ajuns, din păcate, la o ofensivă mediatică a contrariilor: unii acuză corupția în sine, ca fenomen de amploare, cantonați în cauzalitate, iar alții, într-un alt registru, se ocupă de instrumentări, suspectându-le de un anume partizanat – DNA remaniază guvernele, de pildă. Apelul recurent la soluții verificate îmi amintește de Ceaușescu și ofensiva lui împotriva limbii, când, în megalomania lui, propunea să se scoată din uz nu se poate, fiindcă, în limbajul lui de lemn, totul trebuia să se poată. Și cu toate ciudățeniile lui, el, presimțind răul din subordine, instituia un Cod al eticii și echității, la fel de ineficient însă ca și alte măsuri de partid.
Tabuizarea agresivă, prin sancțiune, a unor calificative ale căror cauze nu stau în presă nu e de natură să schimbe realitatea și nici măcar să o fardeze, ci este pur și simplu o lovitură dată libertății de exprimare, liberei circulații a informației și o modalitate de a se vârî gunoiul sub preș. Personal, nu cunosc o altă țară democratică în care instituția președintelui, cu toată constituționalitatea ei, să fie ținta atacurilor fiindcă cenzurează jocurile puterii, cu atât mai mult cu cât, la noi, prevalează interesele de partid, nu cele obiective, ale societății.
Românii se confruntă de prea mulți ani cu probleme majore, de interes național, care decurg din dezechilibrul economic, din lipsa locurilor de muncă, din dezinteresul pentru investiții, mai ales cele care țin de urbanizare, se confruntă cu un exod nestăvilit al forței de muncă tinere, cu efectele demografice ale unei populații îmbătrânite, cu un raport nefiresc dintre numărul pensionarilor și cel al angajaților, cu criza sistemului sanitar, cu amenințări externe etc. În acest timp, dacă observăm cu obiectivitate actul politic de după alegerile din 2016, viața politică românească s-a concentrat în probleme colaterale, de grup, nu de primă urgență și de interes național.
Statul de drept, dacă este totuși o urgență, arată că s-a început din nou cu stângul, cu soluții de natură să stârnească spiritele, să bulverseze și, în consecință, să se amenințe cu măsuri defensive: tabuizarea unor vocabule, care nu poartă nicio vină prin ele însele, doar pentru că denumesc cu onestitate culpa, e o soluție decât pentru cei nevoiți să se apere acum până și de limba română.
