Cârmuitorii actuali sunt doar cu ei înșiși egali!

N-a trecut nici măcar un an de guvernare pesedisto-aldistă și rezultatele la care s-a ajuns fac din plin dovada unei veritabile bășcălii politice. Da, căci tot ce s-a dat cu o mână în primele luni de cârmuire habarnistă, care în esența sa nerușinat-tâlhărească a mărit decalajele deja monstruoase dintre veniturile minime și cele maxime, a fost luat înapoi cu ambele mâini după ridicarea prețurilor la energia electrică, gazul metan și combustibilii lichizi (benzină, motorină). Iar dacă la toate acestea (efectele directe și imediate asupra precarului nivel de trai al celor mulți) mai adăugăm loviturile sub centură administrate mediului privat, respectiv întregii națiuni prin cel mai scăzut nivel al investițiilor din ultimii 15-20 de ani (efectele cu bătaie lungă asupra unei economii distorsionate), atunci avem o idee atotcuprinzătoare despre politica dezastruoasă pe care, potrivit unui program fantezist, actuala cumetrie politicianistă ține morțiș s-o înfăptuiască „la virgulă”. Sau, mă rog, până când toți ăștia (liota de miniștri, dimpreună cu cei peste 120 de secretari de stat) au realizat că nu trista realitate de la noi este sub programele întocmite după ureche de anumiți penali cu ștaif, ci că lucrurile stau taman invers și că toate programele sunt simple ficțiuni, ca să nu le spunem de-a dreptul minciuni sfruntate, fără contribuția substanțială a specialiștilor nefăcuți la apelul de seară și, desigur, neangajați politic.

Și așa, după nenumărate încercări de a mai drege nițel busuiocul generoaselor promisiuni din campania electorală, s-a trecut mai întâi la împrumuturi, apoi la sarabanda scumpirilor. Vasăzică, în maniera devenită regulă, s-a recurs de îndată la pârghiile cele mai lesnicioase pentru necalificații cățărați la guvernare, dar cele mai împovărătoare pentru țară și bietul om de rând…

La vremea lui, inegalabilul Socrate susținea că nici adevărul și nici minciuna n-ar trebui să ne supere: adevărul pentru că-i adevăr, adică ceea ce noi căutăm cu atâta ardoare, iar minciuna pentru că-i minciună, adică acel ceva de care se cuvine să râdem.

Sigur, la nivel teoretic lucrurile sunt simple și clare. Însă ele devin nu doar supărătoare, ci de-a binelea revoltătoare atunci când în practică se recurge în mod sistematic la amestecul dintre adevăr și minciună. Precum în întreaga noastră făcătură postdecembristă, unde nenumărați politruci s-au dovedit și continuă să se dovedească profund necinstiți, dar cu toate astea ei au neobrăzarea să pozeze în victime ale sistemului abuziv (sic!) și nimeni nu se atinge de fabuloasele lor averi dobândite pe căi nelegiuite, ba chiar se face un ticălos zid al imunității și solidarității în jurul fârtaților care au călcat zdravăn pe bec.

Bunăoară, Călin Popescu-Tăriceanu și Liviu Dragnea, penalii cu rangul doi și trei în stat, arată statornic cu degetul spre instituțiile acestuia. Cică ar fi nedrepte și corupte, într-un cuvânt mafiote. Păi, nenicilor, consider că aveți două variante pentru a ieși doar în parte onorabil (că, de, onoarea voastră s-a cam dus pe apa sâmbetei) din acest paradox de râsul curcilor: ori vă dați demisiile și vă puneți la dispoziția justiției pe care căutați s-o îngenuncheați, astfel făcând dovada tardivă că nimeni din această țară nu este deasupra legii, ori insistați să se elaboreze acele legi care au capacitatea să pună la zid sistemul mafiot, caz în care cu atât mai mult va trebui să dați socoteală de faptele voastre necușere.