Gândit sub forma a două „capitole”, „Cărări spre cer” (p. 5-100), „Iubirea este viață” (p. 105-171) și cu o postfață semnată de Ioan Asavei (publicist), volumul AMPRENTE LIRICE, apărut la Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, în 2017 (ISBN 978-606-643-329-7), care poartă semnătura lui Mihai COȘERARIU, se înscrie absolut minunat/extraordinar de mândru în peisajul literar românesc, fapt ce mă face să notez/punctez această inedită apariție editorială, ca fiind una de suflet, ca fiind una de care aveam/avem nevoie.
Apariția în sine, este susținută și sprijinită de Corpul Național al Polițiștilor (acolo unde activează/este legitimat polițistul-poet, creator de vers și rimă, înzestrat cu dar și har) dar și de Asociația culturală „EU CRED” (Tașca, Neamț), susținători cu pretenții reale în ceea ce privește calitatea și unicitatea. Sunt ferm convins că are și susținerea cititorului (cititorilor), cei care, cuprinși de emoția versului redat și a rimei puternic ancorată în suflet, se vor reîntoarce spre volum și a doua oară… și iar… și iar. Eu asta am făcut! Și de fiecare dată, sau la fiecare reîntâlnire cu lirica lui Mihai Coșerariu (cu volumul și poemele din el), am găsit alte și alte amprente, spre bucurie!
Alături de activitatea ce o desfășoară cu profesionalism și înaltă ținută morală (ca și angajat al M.A.I.), Mihai Coșerariu, își lasă, cu sinceritate debordantă, amprenta și asupra activității culturale pe care o îngemănează la modul cel mai frumos. Două direcții diferite… două drumuri paralele… două cărări (deloc încrucișate)… un singur om… unul puternic, unul ferm și cinstit, unul cu frica lui Dumnezeu, un om demn și extrem de modest… un luptător pe altarul literaturii și pe altarul patriei, căci să tot fie câțiva zeci de ani (douăzeci și ceva…) de când activează cu desăvârșire în M.A.I., căutând calea dreptății, a lucrului cinstit, luptând cu răutățile înconjurătoare… o singură inimă… un singur suflet… multă emoție transmisă … și puternică trăire, dar și o vibrație maximă – așa l-aș caracteriza, fiind convins în adevărul rostirii. Versuri simple, ai fi tentat a zice, la o privire fugară, dar versuri ce nu-ți permit, pătrunzându-le să devii fugar, să devii pasager simplu, să devii grăbit, dimpotrivă, te captivează, te acaparează și-ți dau acel bine, cum rar se întâmplă să-l guști. Versuri modeste, și chiar aici cred că este secretul volumului, căci cu atâta simplitate și modestie, te cuceresc citindu-le. Pătrunzând sau parcurgând (citind) volumul te lași purtat de amprenta și lirismul poetului, pentru ca în final totul să te facă (indiferent de stare) să meditezi cu profunzime. Aici, repet, este marele secret – profunzimea poemelor care alcătuiesc respectivul volum, și modestia rostirii lor. Dar și modestia recunoașterii cine suntem, cum suntem? Recomand, spre convingerea dumneavoastră, poemul „Decalog” (pag. 23-25), din care îmi permit să citez doar atât, deși ar merita tot poemul.
„Ai împărțit o pâine la săraci?/ Dar „Crezul”, „Tatăl nostru” le mai știi?/ O rugăciune seara știi să faci?/ De la plăceri trupești poți să te-abții?”, îți captează sufletul și te trimit involuntar la meditație spirituală. Și-apoi la o curățire sufletească, nu neapărat făcută în fața preotului-duhovnic. Dar poate fi oricând și acolo! Involuntar te întrebi ,,când am rostit ultima rugăciune?”, „când am ținut ultima zi de post?”, „când…?”, „când…?” și parcă, știind răspunsul, tu îți promiți ție, că nu se va mai întâmpla.
Pe măsură ce parcurgi paginile cărții, în timp ce-i intri în substanță (sau în seva ei), îți dai seama de simplitatea compunerii, dar și de forța spirituală ce o transmite fiecare vers, fiecare strofă, fiecare poem, fapt ce mă face să-i recunosc talentul înnăscut, modestia și măestria, harul dar și talantul nerisipit (știți pilda biblică?!) dăruit la naștere, „acuzând” Ursitoarele de prea mult dar Mihai Coșerariu – s-a născut și a crescut pentru a transmite bunătate și spiritualitate românească (chiar face un cult din toate acestea, sfințindu-le!). Mihai Coșerariu – își face cu responsabilitate datoria… datoria de român… datoria de a nu fi risipitor… și nu dorește a trece degeaba prin această viață, dimpotrivă! El, vrând-nevrând, lasă amprente, și la propriu și la figurat, recunoscând că AȘA SUNT EU” – volum apărut la Editura Crigarux, Piatra Neamț, 2016 – vine și cere dispensă cititorilor ajungând până DINCOLO DE SUFLET” (apărut la Editura Crigarux, Piatra Neamț, 2016). Și ajunge, tocmai pentru a-și atinge scopul propus, trecând ,,dincolo de suflet”, doar după ce te roagă” sau „te sfătuiește”, SĂ GONEȘTI FIARA DIN SUFLET” (fiind consecvent editurii, 2015), volumul de debut.
Nu cred că ai avea câștig dacă nu ai „goni fiara”, pentru a ajunge la „suflet” sau chiar mai departe, a ajunge „dincolo de suflet”. Întâmplare?! Coincidență?! Prea … din fiecare! Și una și alta, zic, trecând „în revistă” primele trei „izbânzi literare”, de real succes, încât nici nu mă mai miră această apariție editorială, sau aceste „amprente” de suflet, care, sunt convins că vor fi urmate de alte și alte reușite în plan literar, cunoscând autorul.
Firesc, îmi pun, întrebarea: „-Ce caută Mihai Coșerariu, dincolo de suflet?”, după ce, recunoaște că ,,așa este el!”. Și cred că pot anticipa răspunsul! Mihai Coșerariu, dorește o lume cinstită, o lume cu pace și liniște în suflet, caută frumosul din viața de zi cu zi, știind că prea puțini sunt cei care le au datorită, … exact, fiarei!, căci asta suntem, niște fiare … niște rătăciți sau rătăcitori pe pământul făgăduinței, niște osânditori sau osândiți. Doar căutând pe Dumnezeu, poți avea aceste sentimente – cer senin, înțelegere, fericire, pace, bunătate, liniște, iubire, căldură. Căutându-L și mărturisindu-L… propun, din poemul „E-atât de bine-n casa Ta”, (pag. 28-29), ultima strofă: „În casa Ta e pace și lumină,/ Iubirea și-a găsit sălaș în ea. /Sunt cel mai fericit, în casa Ta,/ Iar viața mea, e ca o zi senină”, sau poemul „Eu încă mai aștept”, (pag. 30-31), strofa a patra: „Eu încă mai aștept și am răbdare,/ Și-am să refuz să mor, fără să văd,/ Că viața nu e doar o închisoare, Necazuri, suferință și prăpăd!”.
Citindu-i volumul „Amprente lirice”, am învățat multe și am tras o concluzie. Îți mulțumesc Mihai Coșerariu pentru această lecție… îți mulțumesc pentru acest volum. Și mai trebuie să mulțumesc unor prieteni dragi, unor prieteni de suflet, care au învrednicit întâlnirea noastră aici la Baia Mare… Vă mulțumesc subcomisar Andrei Zaharie și subcomisar Lidia Obeadă din cadrul Centrului cultural al M.A.I., Cenaclul literar „Nichita Stănescu”, căci dumneavoastră „ați pus toate acestea la cale”. Cu un mulțumesc sunt dator participanților la ședința cenaclieră din acea zi aparținătoare lunii mai, într-un număr sensibil de mare. Aici la Baia Mare, totul a fost sub semnul spiritualității și-al sincerității. Chiar am primit laude pentru această impresionantă activitate, dar totul vi se datorează Dumneavoastră, Andrei Z., și Lidia O.
Nu am rostit cuvinte la ceea ce este Mihai Coșerariu în viața de zi cu zi, decât într-o formă fugară, rezervându-mi acest drept, pentru frazele ce vor urma, de aceea vin cu rugămintea de-a-mi da permisiune de a scrie câteva cuvinte acuma. Să nu credeți că din muzică și poezie se poate trăi! Să nu credeți că din astea ai putea să-ți întreții o familie. Cel puțin mie nu-mi vine să cred, că așa ar fi! Dacă Mihai Coșerariu – poetul și cântărețul folk-ist – în plan literar, artistic este un om calculat, sincer, un om meticulos, extrem de exigent, întâi cu el însuși, scriind și modelând versul și rima cu tenacitate și dibăcie, cu o ușurință aparte, fapt vizibil cititorului-simplu, în activitatea profesională nu îl văd fiind altfel, decât tot așa – vigilent, dibaci, exigent, modest, sincer, calculat. Nu cred într-un alt om – Mihai Coșerariu – rău, dur, neînțelegător, nervos. Nu-l văd! Dacă în plan cultural îl văd un învingător, tot așa îl văd și în plan profesional – un luptător – cu răul și răutatea din jurul nostru, cu dușmanul și dușmăniile din fiecare zi, cu prostia și orgoliul unora și altora, pe care nici eu nu pot să le sufăr, cu incompetența unor ,,mereu isteți din fire”. Însă, cred într-un dualism perfect – profesia de bază – cultură (literatură), atunci când vorbesc despre Mihai Coșerariu, dualism îmbinat armonios, dând rezultate remarcabile, și mă bucur, că așa este, în lumea aceasta atâta de controversată, în care dacă vrei să faci bine – e de rău, iar dacă nu faci bine – iarăși, nu-i bine! Și-atunci…
Cred mai degrabă, în abordarea riguroasă, pretențioasă, de caracter, realistă – în conformitate cu cutuma (norma legală), caracteristici care respectându-le, garantat, te duc pe drumul reușitelor. Și mi se pare moral, așa să fie, iar Mihai Coșerariu nu face excepție de la aceste cutume rostite. Datorită, profesiei de bază, polițistul (indiferent de grad) Mihai Coșerariu, caută amprente „criminalistice”, sau este mereu în căutarea unor amprente, în lupta cu răul și răutățile, în lupta cu infractorul și infracționalitatea. Mihai Coșerariu – pe lângă celelalte atribuțiuni funcționale din fișa postului – este mereu un căutător de amprente, în plan literar, caută sau lasă amprente – amprente lirice. Și le lasă pe/în suflet!
O recenzie de Vasile Bele
Lasă un răspuns