Licitații de toamnă, de la ideal la realitate.

Sezonul licitațiilor de toamnă al Casei Artmark a debutat la Athénée Palace cu Licitația de Artă Asiatică din Colecții Românești și Licitația Colecției Ninette Schapira & Gheorghe Răut, acesta din urmă fiind un mare colecționar de artă pe vremea când a fost mai multe decenii directorul filialei din Paris a Băncii Marmorosch Blank. Din colecția lui s-au licitat zeci de lucrări aparținând lui Theodor Pallady, cu care a fost  vecin, locuind la Paris în aceeași clădire de pe Place Dauphine, în  anii ’20. Prietenia lor s-a pecetluit prin anturajul parisian din care au făcut parte, numărând multe valori ale timpului, cum reiese din corespondența lor, deși nu apar în ea numele lui Brâncuși și Enescu, cu excepția unei fotogreafii din 1951 a lui Enescu, dată cu autograf lui Răut. Noi cunoaștem legăturile lui Brancuși cu Pallady și prietenia lor cu Matisse. Când Pallady a plecat de la Paris, a revenit în țară în 1940, el nu s-a mai putut întoarce acolo și i-a lăsat în grijă lui Răut toate lucrările din atelierul său parisian. În 1968, Gheorghe Răut a donat statului român o mare parte din colecția sa de artă, multe tablouri aparținînd lui Pallady. Scopul a fost acela de a se realiza o casă mmeorială a pictorului. Ceea ce s-a și întâmplat, vechea casă Melik restaurată, devenind Casa muzeu Theodor Pallady. Se bănuiește că a fost un troc întrucît statul comunist naționalizase în 1948 banca la care Răut a fost director.

Artmark a licitat partea rămasă la Paris din colecția lui Răut și o parte din colecția ulterioară donației, achiziționată la bătrânețe, într-o perioadă liniștită, alături de Ninette Schapira (1925 – 2007), care a fost o pianistă vestită, parteneră a lui George Enescu, cu care a cântat sonatele pentru pian și vioară. Max Schapira, bunicul ei, a fost un mare bancher și industriaș, care a pecetluit legăturile dintre familiile Schapira, Răut și Enescu. Povestea acestor legături este un adevărat roman, culminând cu istoria întunecată a securității românești, care a luat urmele lui Ninette (fugită în 1948 definitiv la Paris) și Răut, așa cum riese din notele informative legate de ultimii ani de viață ai lui Enescu, în special de contractul pe care compozitorul l-a făcut cu editura Salabert, cea care deține încă din 1954 drepturile pentru o mare parte din creația enesciană.

Dar nu această senzațională istorie s-a licitat, ci tablouri de Theodor Pallady ca Malul Senei, Studiu de nud, Natură statică cu mere și cuțit și multe alte picturi și desene, achiziționate la prețuri modeste, ca și lucrările expuse, de o valoare mai mult sentimentală. Mai ridicate ca sumă de pornire, 18 mii euro, au fost tablourile Natură statică cu flori și struguri și Lectură. Iar documentrele, corespondența, s-a dat aproape gratuit, la sume de 25-50 de euro.

Sigur, din colecția Răut-Schapira s-a mai licitat și un set de frumoase icoane pe sticlă, tot la prețuri derizorii, ca și o serie de alte tablouri semnate de Jean Alexandru Steriadi, Petre Iorgulescu Yor, Titina Călugăru Căpitănescu, Ligia Macovei, Henri Catargi, Auguste Clergé.

Dar aceasta este soarta colecțiilor, să se împrăștie, să moară. Dacă creștinii au speranță prin credința lor că vor învia, astfel de colecții nu vor mai învia niciodată. Așa se întâmplă peste tot în lume. Ceea ce contează pe piața de licitații sunt sumele încasate de moștenitori, care doresc să fie cât mai mari. Ceea ce nu se poate în România. Asemenea lucrări precum cele semnate de Pallady nu au nici o șansă la licitațiile caselor americane Christie’s și Sotheby’s. Mai mult succes ar fi avut licitația de Artă Asiatică.

Am asistat la New York la zeci de licitații de artă asiatică. Există chiar o puternică tendință de a se licita arta chineză. S-au înființat multe galerii noi asiatice, iar evenimentul Asia Week a făcut să se implice și marile case de licitații amintite, care au făcut evenimente deosebite. Și bătaia peștelui s-a dat în jurul unor statui ale lui Buddha, licitate la sume în jur de o sută de mii de dolari. La licitațiile de la Christie’s, am asistat chiar la dispute între milionarii chinezi.

Dar aici, la Artmark, cine erau acești milionari? Nimeni. Erau în sală câțiva rătăciți cu fețe aiatice. Iar lucrările, de o frumusețe rară, adevărate bijuterii de artă asiatică, precum Marele val, Netsuke din fildeș, reprezentând două maimuțe călărind un elefant, Insecte și frunze, Libelule și flori de lotus, Flori de cireș și până la frumosul lot 84, o piesă decortivă din fildeș sculptat, s-au dat la sume extrem de scăzute, în jur de 2-300 euro, nici una nu a depășit dublul sumei estimate. Nici o licitație nu a depășit trei-patru pași de strigare, nu am asistat la nici o dispută între clienți. Cine să cumpere în România artă japoneză sau chineză din dinastiile Wei și Ming?

Iar marea calitate a acestor piese asiatice este exprimată ideal în titlurile lor, precum Scriind pe un pom de cireș, Geisha, Curtezana Sagawara visând la Daikoku, Poveste budistă, Lupta între un înțelept taoist și un pește mare, Actorul, Scenă erotică, Sărutul, Un tânăr sorbind ceai în timp ce iubita lui e în extaz etc. Micile tablouri evocă legende, mituri, întâmplări cotidine, având un caracter narativ. Nici Liu Hai, zeul prosperității, nu a avut  noroc, nici Kimona, aducătorul de noroc, nici alte statuiete prețioase, ca Vishnu, nici chiar cele Trei înfățișări ale lui Buddha, care tot nu au primit darurile pe care le merită. Loturile asiatice conturează o lume, reînvie istoria unor dinastii, au forță de document. Dar pentru cine? Ca și Colecția lui Răut, care acum o poartă vântul în zări necunoscute.

Dar Casa de lictitații Artmark își face datoria la modul cel mai profesionist cu putință. Nivelul ei este departe, dar puterea de cumpărare a românilor este mică. Și nici nu există în România o atmosferă propice pentru artă, un climat artistic de elită, care să genereze apariția colecționarilor, sufletul mișcării pieței de artă. Cu o singură casă de talia lui Artmark nu se poate face primăvară. Dar ea rămâne un simbol pentru ceea ce ar trebui să fie România ca piață de artă, din care a dispărut parcă orice competiție artistică.

Adevărata viață artistică trebuie să îmbine evenimentele din galerii cu spectacolul licitațiilor, adică viitorul artei cu trecutul ei. Dacă trecutul se destramă, artiștii au datoria să pună în loc noi și noi opere. Proiectele lor însă nu se văd. Galeriile de pe Calea Victoriei și din alte locații centrale sunt goale, bate vântul prin ele, par că au fost părăsite, artiștii și-au luat de acolo ustensilele și au plecat. Unde oare?