Enescu, Ce și Cum s-a cântat…

O revenire la esența muzicii enesciene ne-a oferot-o Zubin Mehta și Filarmonica din Israel, care au interpretat mica lucrare Voix de la Nature / Vocile Naturii, o lucrare de maturitate, nedatată, dar concepută a face parte dintr-un ciclu în trei secțiuni, încluzând și Vox Maris. Desigur, vocea naturii se aude ca o desfășurare de irizări cromatice de o mare finețe, foarte pe potriva dirijorului Mehta, care a venit la festival numai cu piese de mare sensibilitate. Poemul ales din Enescu se potrivește ca o mănușă cu maniera sa naturală de a dirija. Totul a curs ca un izvor curat, netulburat de nici o încruntare. Ceea ce impresionează este vibrația interioară, țesătura delicată, de o mare noblețe, a materiei muzicale. Totul e ca o vrajă care te absoarbe. Ne pare rău însă că ține așa de puțin, și apaluzele te scot total din starea în care ai intrat. Enescu trebuie ascultat în sine, prin el însuși, fără altăturări de alte piese și apaudaci.

După  ce am ascultat lucrări din apogeul creație enesciene, este o formidabilă experiență, de nebănuit, să asculți Poema Română, op. 1. Fiind prima lucrare a lui Enescu, poate și fiindcă se numește și ‘română’, Poema nu este cântată. Nici  nu mi-aduc aminte cine cântat-o vreodată în Festival, în nici un caz în ultimele 7-8 ediții. E o prejudecată de natură patriotardă. Dar iată că tot francezii, cei ce au debutat-o și primit-o cu entuziasm în 1898, după prima ei audiție, când a fost cântată la Paris, au cântat-o acum în Festival. Este vorba de Ansamblul ‘Les Siècles’, o formație nouă, înființată în 2003, de către François-Xavier Roth, care este dirijorul ei. Ansamblul a avut un program ideal, incluzând piese de Enescu, Saint-Saëns, Debussy și Ravel, reunind compozitorii care au fost contemporani și prieteni. Formația folosește instrmente de epocă, adaptate la piesele pe care le cântă, selectate din diferite perioade ale istoriei muzicii. Roth a dirijat Poema enesciană cu o disciplină profesională ieșită din comun. Se  vedea că a studiat foarte atent partitura. La fel, orchestra. Totul a fost perfect.

Și ce am auzit? Un adevărat miracol. Poema Română nu seamănă cu Rapsodiile, nu este nici un imn triumfal înălțat României. Cel puțin prima parte este ca o pânză de păianjen, de un rafinament incredibil pentru un tânăr de 17 ani. Vâna impetuoasă a tânărului compozitor se manifestă în partea a doua, unde inspirația folclorică este evidentă, unde asimilările din bătătiura de acasă se revarsă năvalnic, ca un buchet de flori de toate felurile, culese de pe pajiștea din Liveni. Fiecare floare este o altă melodie, un alt dans, dar face parte din același buchet inconfundabil.

Poema este de fapt o suită simfonică în două părți ce se desfășoară după un scenariu narativ. Ea are o poveste. Enescu a povestit muzical ceea ce el a trăit în copilăria sa de zeci de ori. O seară de vară la țară, în ajunul unei sărbători. Se aude un cor mut, un dangăt de clopot,  murmure ce creează o atmosferă nocturnă, marcată de apariția lunii. Orchestra desfășoară o țesătură de sonorități foarte fine, irizate. Dar toată această atmosferă pastorală se brodează pe ritm de vals. Totul este de o inocență absolută. Chiar și partea a doua, unde dinamismul este dat de matricea folclorică, are inocența copilăriei. Autorul imaginează aici o furtună de vară, apariția zorilor, trezirea la viață a naturii, a păsărilor, a oamenilor, din nou dangăt de clopot, care se transformă în ritmul unor dansuri populare, cu treceri fine de la un joc la altul, așa cum văzuse micul Jorjac în bătătura casei, unde tatăl lui organiza petreceri, mici sărbători populare și invita să cânte orchestre ale locului și mai ales îl invita pe celebrul violonist Lae Chioru, care i-a fost lui Enescu primul lui profesor de vioară, care îi dădea lecții ‘după ureche’. Finalul este apoteotic, fiindcă aduce în prim-plan Imnul Regal al României. Este respectul tânărului muzician pentru casa regală, pentru regina Elizabeta, care îl ‘înfiase’ și îi oferise o cameră în Castelul Peleș. Nu întâmpător acest concert a fost susținut de Casa regală a României și a beneficiat de participarea Corului Regal, care nu a avut decât puține momente de suntete ecourate, fără cuvinte.

Însă miracolul este în prima parte, ca un voal de mireasă, aruncat peste lume. Suflul ei este de un romantism copleșitor, seamănă cu cel din Concertul pentru pian și orchestră nr. 2 de Rahmaninov. Suflul acesta, cu astfel de emanații de mare respirație, nu este o surpriză pentru cei ce cunosc meleagurile copilăriei enesciene, stăpânite, în partea Bucovinei, de un spațiu necuprins. Și totul are o mișcare de vals, cum am spus, un vals sincopat, ca un tânăr timit ce, la un bal de curte, invită fata pe care o iubește în taină și pașii i se împleticesac, nu reușește să conducă valsul cursiv. Poema are o lungime apreciabilă, cât cele două Rapsodii la un loc, și o prospețime ieșită din comun. Prin ea, Enescu a vrut parcă să proiecteze tot ce avea pe suflet și tot ceea ce avea să înfăptuiască. Nu este exagerat dacă spunem că sâmburii lui Oedipe se află aici, îi auzi în părțile unde intervine corul, cu sunete vocalizate, îngerești. După cum se distinge și acea specificitate enesciană, unde iuțirea de sine se îmbină cu disoluția melodică, fiindcă nici o melodie nu se conturează plenar, nu e dusă până la capăt, mereu contururile melodice se pierd, e o variație continuă a nucleeelor, parcă muzica este o expresie a timpului infinit, care se scurge fără contur.

Această caracteristică se remarcă mai ales în Simfonia concertantă în Si minor pentru violoncel și orchestră, op. 8, tot o lucrare de tinerețe, scrisă la 20 de ani. Cu un an înainte terminase Octetul, op. 7, considerat de toți specialiștii capodopera tinereții compozitorului. Iată că starea inspirației înalte se continuă și Enescu ne face o nouă dovadă a stăpânirii perfecte a măiestriei simfonice. Violoncelul solist este cel care impune discursul muzical, care reflactă perfect această caracteristică a disoluției melodice, a disoluției nuceului principal, iuțirea de sine. Tot ceea ce se leagă, pare să se contureze într-un nucleu melodic, este spart, este risipit în radiații neconflictuale. Virtuozitățile instrumentale, apărute în sine, se integrează ansamblului. Nimic nu este întrerupt, șocant, totul curge, se mișcă, asemenea valurilor mării. Simfonia concertantă nu are nici sonorități înalte, nici joase, oscilările care se ivesc, spre o extremă sau alta, se armonizează, trăiesc într-o intensitate mediană. E ca și cum ar exista o simbioză de liric, dramatic, comic, fără ca o latură să se remarce expres în vreun fel. Acest echilibru fragil este menținut pe desfășurarea întregii lucrări. În fond, aici se vede întreaga fantezie enesciană, care nu mai e legată de un izvor, de o temă recongoscibilă. Francezii nu au înțeles această lucrare, au scris că este o ‘simfonie deconcertantă’. Dovadă că nici românii nu i-au editat partitura! Dar mesajul vizionar al acestei capodopere a început să fie receptat în ultimele trei decenii, iar Festivalul ‘Enescu’ are meritul de a fi inclus-o în programele sale.

Tot din același suflu creator face parte și Suita nr. 1 în Do major pentru orchestră, op. 9 (1902), cântată în Festival de Ansamblul multinațional ‘Les Dissonances’, înființat în 2004 de violonistul David Grimal, care a fost prezent pe scenă cu vioara sa, un Stradivari din 1710, cu care a abordat Concertul  în Re minor pentru vioară și orchestră de Sibelius, scris în aceeași perioadă cu Suita lui Enescu. Ansamblul, cu un nume preluart de la Mozart, din Cvartetul disonanțelor, a atacat suita enesciană cu multă îndrăzneală, cu mult temperament, pe măsura acestei lucrări la fel de concertante ca piesa analizată anterior, o adevărată capodoperă de unitate stilistică, fiind, ca și simfonia, o armonie la unison, cum este numită chiar prima mișcare, Preludiu la unison. Față de Simfonia concertantă însă, aici filonul folcloric este mai evident și imaginea spațiului mioritic indefinit ondulat să simte mai clar. Aici avem disonanța iuțirii de sine, pe placul muzicineilor de la ‘Disonanțe’. Și a doua parte, Menuetul lent, și Intermediul, compus în jurul unui singur sunet, do diez, și finalul, marcat de un ostinato sesizabil peste care se revarsă tonalitățile melodice, totul are o curgere la unison, reliefând o orchestreație de o mare bogăție și fantezie, un elan componistic de nestăvilit. Se simte puternic pofta de a compune a tânărului Enescu, de a dovedi că muzica pentru el nu mai are secrete, că stăpânește mijloacele tehnice cu multă ușurință, din nevoia vitală de a arăta ce poate să aducă nou în muzica lumii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*