Justiția ca „expresivitate” kafkiană…

Nu felul în care ministrul Justiției, Tudorel Toader, își leagă frazele te șochează… Ci legăturile de tip kafkian dintre „conținuturi”! Acest Urmuz al justiției care, în mod cert, și-a greșit calea. Căci ar fi putut fi orice altceva! Ar fi putut rămâne chiar simplu profesor de drept, căci nu au studenții măsura priceperii în a-i combate „judecățile de valoare” și discursurile interminabile. Adică le au, dar în aceeași măsură au nevoie și de note, așa că de ce l-ar combate?! Ar fi putut fi și un excelent scriitor de ficțiune paralelă. Sau, și mai bine, un pictor al șevaletului de dincolo de suprarealism…

Chiar și de… ministru ar fi fost bun! Dar nu unul al Justiției! Căci acolo, măcar acolo, este nevoie de rigurozitate! De exactitate! Nu de scorneli ficționare pe care nu suntem siguri dacă le pătrunde pe deplin chiar el.

Și totuși, acest „Picasso” al Justiției așezat de sistem în spatele șevaletului a început a mutila tocmai imaginea Justiției. Mai întortocheat decât ar fi fost dacă era de-a dreptul legat la ochi, aidoma doamnei pe care o ciuntește (legislativ, desigur!) acum, a început să mâzgălească o justiție în care părțile s-au amestecat în kitsch-ul unui imitator al lucrărilor lui Gustav Klimt.

Nimic nu mai seamănă cu imaginea relativ stabilă a părților mai intime ori nu ale Justiției. A răsucit și a „asamblat” părțile acesteia de spui că le pregătește pentru expoziția personală a remake-ulu după cenușiul căruia îi duce dorul!

Și-a arogat însă meritul de „profesor” al talerelor neechilibrate, punându-i la respect pe toți ce nu au studii juridice. Precum ambasadorul Hans Klemm, pe care l-a ironizat pentru părerile neavizate juridic. Și poate că da, cei ce nu au studii ar trebui să rămână la stadiul de furnizori de păreri. Dar asta nu înseamnă că trebuie să tacă! Iar mai grav este faptul că aceleași respect impus îl cere ministrul „picassian” și din partea celor ce au studii mult mai aprofundate ca el. Și care mai au, pe lângă priceperea de a se mișca printre temele și ipotezele mereu în schimbare, și răspunsuri la variile probleme ale Justiției.

Ultima găselniță debitată ca argument al dreptului de a trasa o Justiție după imaginea impusă de improvizatorii de pe scena politico-guvernamentală a răsunat într-o formulă cu mult peste imaginația debordantă a profesorului care are prea mult timp liber, „filosofând” ieftin despre orice, oricând și oricum.

Există și exemplul multor state care nu au CSM”. O exprimare pe cât de scurtă, pe atât de agasantă în frazeologia neexprimată dar existentă în gândirea ministrului. O amenințare pe care poate chiar Inspecția judiciară, asta folosită ca incitare în cursul guvernamental „Dezbină și împarte”… juridic ar trebui cercetată. Sigur, dacă am trece de exprimarea atât de stufoasă în care sensul și non-sensul sunt suprapuse într-o singură șarjă de cuvinte. Pentru că „justificarea” de după duce la apogeu agresiunea inițial timidă: „Există și acest model, state cu democrație consolidată, state unde puterile sunt separate în echilibrul controlului reciproc și funcționează”.

Așadar, putem trăi și fără CSM! Se prea poate… Dar chiar ministrul spune în ce condiții: într-un stat cu democrație consolidată! Or, parcă reformarea actuală a Justiției se face tocmai pentru consolidarea statului așa că de unde această demontare a căruței (justiției) pentru a o pune în fața boilor (guvernamentali!)?

Sigur, desfăcând ambalajul aparent supraimpresionist al logoreei de care dă dovadă ministrul Justiției rămânem cu aceeași nucă tare de care ne tot lovim de decenii: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!”… La asta se reduce (și) esența reformării justiției.

Și totuși, în acest exercițiu de imaginație supralicitată am putea face și noi o rocadă… Ce ar fi dacă Liviu Pop s-ar da drept ministru al Justiției iar Toader al Educației? Ar fi vreo diferență? Nu! Pentru că „patul lui Procust” folosit ca schelet de potrivire a celor ce se… împotrivesc ar funcționa similar! Cu aceeași centralizare și planificare pe care cabinetul Tudose o împarte în toate direcțiile în care s-a avântat pentru a readuce „ordinea” pe care o așteaptă o parte a sistemului de 27 de ani. Restaurația a ceea ce, de fapt, în mare parte nici nu a fost destructurat, ci a rămas în cotloanele unei societăți nelustrate, sub o mască al chipului cioplit într-un atavism despotic.

Și tragic e poate faptul că abia de acum începem să cuprindem realitatea pe care o trăim în ignoranță… Noi nu repetăm istoria pentru că nu am fi învățat din greșelile trecutului! Noi pur și simplu continuăm acel filon de care nu ne-am desprins nicicând și care, acum, după două decenii jumătate trecute, doar iese la suprafață…

Și e grotesc să vezi, nu fantoșele reînviate ale trecutului, ci monștrii ce s-au hrănit din blazarea noastră…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*