Ediția din acest an a Festivalului ‘Enescu’ a avut mari surprize. Evident, cea mai mare este împlinirea visului de a se cânta Enescu la un festival ce-i poartă numele! Pare paradoxal, dar până acum nu s-a întâmplat așa ceva. Nu știu de câte ori nu am scris, dar unde este muzica lui Enescu? Obligația ca fiecare participant sau formație participantă să includă în programul său o lucrare de Enescu, s-a împlinit. Așa se întâmplă la toate festivalurile importante, ce poartă numele lui Mozart, Chopin, Ceaikovski etc. Se poate imagina un festival Mozart fără să se cânte Mozart, decât pe ici, pe colo? Așa se cânta Enescu la celelalte ediții. Acum, aproape toți paricpanții au cântat și Enescu. În acest fel, Enescu a început să fie cunoscut, comentat și chiar aclamat, așa cum s-a întâmplat la Simfonia cu cor, cântată remarcabil de Orchestra și Corul Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma, la pupitru Antonio Pappano. Acest moment deosebit l-am descris într-o cronică specială.
Un asemenea reviriment uluitor s-a petrecut și în seara următoare, ba și mai abitir, când orchestra italiană a prezentat Simfonia a II-a în Do minor, ‘Învierea’ (1894) de Gustav Mahler. După Enescu, Mahler a fost cel mai mult cântat și la ediția din acest an a Festivalului, ca și la ultimele ediții. I s-au cântat și Lieduri, și Simfonii, și Cvartetul cu pian, interpretat de The Schubert Ensemble of London. După cum o surpriză a fost și prezența lui Mahler Chamber Orchestra, cu un program Bratók, Hindemith și Ligeti, chiar cu piesa Concert Românesc!
Iată cum tot mai mult românii încep să-și impună muzica, să se facă ascultați, dat fiind că Festivalul le impune prezența în varii forme. Și așa apar și noutățile vechi!
Dar să revenim la Mahler. Orchestre National de France a avut un program exclusiv Mahler. În prima parte s-au cântat Cinci lieduri din ciclul ‘RückertLieder’, solist Thomas Hampson, bariton, iar în partea a doua, Simfonia a V-a în Do diez minor. Lieduri de Mahler a cântat și Pittsburgh Symphony Orchestra, 7 lieduri din ciclul ‘Des Knaben Wunderhorn’ / Cornul fermecat al băiatului, interpretate de senzaționalul bariton Matthias Goerne.
Iar Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam i-a cântat Simfonia a IV-a în Sol major, una dintre cele mai frumoase simfonii din lume, fiindcă este scrisă fără marșuri, fără frisoane, calmă, senină, ‘haydniană’, nu întâmplător dirijorul Daniele Gatti și orchestra olandeză au cântat în prima parte Simfonia nr. 82, ‘Ursul’, de Haydn. Mai mult, simfonia lui Mahler se termină în rai, fiind un lied dedicat copiilor, cântat de o soprană (Chen Reiss din Israel, cu specializare la New York), făcând parte inițial din ciclul ‘Cornul fermecat al băiatului’. Acest final îngeresc pare un ecou din Simfonia a II-a în Do minor. Care e un fenomen.
Într-adevăr, triumful muzicii lui Mahler a fost atins tot de Pappano cu ‘Învierea’. Această simfonie monumentală are o istorie interesantă. Inițial, a fost un poem simfonic cu carcter funerar, apoi abandonată, dar după cinci ani, Mahler a descoperit poezia Învierea de Friederich Klopstock, care i s-a părut potrivită pentru finalul cu cor al simfoniei sale. De specificat că muzica nu are un caracrer religios, fiindcă în poezie nu este vorba de învierea din morți, ci despre o înviere prin moarte: moartea fizică este ca o poartă prin care treci într-o nouă viață, te ridici spre lumina divină.
Lucrarea are cinci părți și în toate străbat două teme contrastante, redate prin ritm de marș și o stare de nostalgie. Simfonia pendulează între aceste două stări. Între ele mai sunt intercalate și anumite momente religioase, precum imnul latin ‘Dies irae’, despre Judecata de Apoi. Acest moment capătă un răspuns în final, când corul cântă: ‘Scoală, trupule, din scurta ta odihnă spre viața nemuritoare’.
Cele două mișcări, lentă și agitată, alternează, dar au și un parcurs singular, printr-un ritm de vals sincopat, ca în Allegro. În Scherzo, Mahler utilizează un lied din ciclul ‘Cornul fermecat al băiatului’, care se referă la Sf. Anton din Padova, cel ce vorbea cu peștii, le ținea predici. E un episod muzical cu accente umoristice. Peștii foiesc prin apă, moment redat prin game rapide, căci ei sunt derutați, nu înțeleg nimic din ce le spune sfântul. Cineva observa că aici apare un umor amar despre inutilitatea strădaniilor omenești. Însă este greu să înțelegi așa ceva. Spectatorii sunt în fața muzicii lui Mahler ca peștii ascultând predici sfinte. Ei nu înțeleg, fiindcă nu au un libret, din care să afle despre ce se cântă. Încă o dată se dovedește că muzica simfonică cere inițiere, să vii pregătit pentru ea la concert.
Mahler avea aceste înclinații vizuale, fiindcă a fost ani de zile dirijor de operă și simfoniile sale mamut pot fi considerate niște opere mascate. El îmbină acorduri de o delicatețe rară, folosindu-se de harpă, cu un dinamism sonor, punctat de suflători și percuție, ajungând, în Scherzo, la un paroxism pe care el însuși îl numește ‘strigăt de moarte’. Trecerea spre final, spre glasul magnific al corului, o face prin galsul solistelor, o soprană (Rachel Willis-Sørensen) și o mezzosoprană (Okka von der Damerau), care nu le întruchipează pe Sfânta Fecioară și pe Maria Magdalena, cum am putea crede, văzându-le pe scenă pe soliste de la începutul simfoniei. Mahler apelează iar la un lied din ciclul amintit, ‘Lumină primordială’, îl preia integral, melodie și voce.
Trebuie spus că tema din ciclul ‘Cornul fermecat al băiatului’ se leagă de ideea Învierii întrucât mioriticul flăcău vrea să ajungă de pe pământ în cer, să culeagă fericirea eternă. Acest drum, acest urcuș, îl definește în toată amploarea corul, susținut de o orchestrație amplă. Sunt versurile avântate ale lui Klopstock, care ne încredințează că nu ne-am născut și nu am trăit degeaba pe pământ, am trăit ca să ajungem în cer! Totul culminează într-un triumf al vieții dincolo de moarte, o sonoritate gigantică, orchestră, soliști, cor, la care se adugă clopote și orga. Exact ca în finalul Simfoniei cu cor a lui Enescu. Dar diferența este foarte mare, radicală chiar. În timp ce Învierea este pentru Mahler un pretext pentru a exprima ideea de forță, o forță gigantică, poate nepământească, dar fără să ne transmită nici un sentiment religios, la Enescu, dimpotrivă, finalul simfoniei sale ne trezește tocmai starea de rugăciune.
Trebuie să mai spun aici că în muzica creștină, o contribuție hotărâtoare o au compozitorii evrei. Am fost uluit nu o dată când la marile ceremonii de Crăciun și Paști, la bisericile catolice unde am fost la New York, piesele cele mai cântate erau opera unor muzicieni evrei. Catolicismul pare să fie mai propice pentru un asemenea mariaj. Nu este deci de mirare că Mahler abordează o temă atât de importantă a religiei creștine, Învierea, chiar dacă el îi dă un sens mai mult uman decât mistic.
Iar triumful simfoniei, care a ținut aproape două ore, a fost pe măsură. Execuția simfoniei lui Mahler a fost primită de public în picioare, cu ropote sincron de aplauze. Așa ceva, în această sală nu s-a mai întâmplat de la Congresele PCR, când activiștii de partid aplaudau discursurile lui Ceaușescu în picioare și în aplauze ritmate sincron. Iată că acum același fel de aplauze se iscă la o simfonie de Mahler despre Înviere. Este un fapt cu totul simbolic: se petrece Învierea spectatorului român, adormit multă vreme la astfel de concerte. Deși mi-e greu să cred că publicul românesc de la Festival, pe care îl cunosc atât de bine, dominant amator, s-a luminat deodată, că melomacii s-au transformat peste noapte în melomeni, că s-au îndrăgostit subit de muzica lui Mahler, că au înțeles-o. Nu, publicul s-a îndrăgostit de Festival, de faptul că a participat la o seară de mare sărbătoare, impresionat fiind de forța corului și a orchestrei italiene. Și în acest fel și-a asumat evenimentul. E o dovadă că publicul românesc este dornic de astfel de evenimente, el și-a atribuit izbânda festivalieră. Doar din banii lui se face Festivalul ‘Enescu’. Sunteți în România, parcă le spunea el oaspeților, să nu uitați cum v-am primit, să spuneți și altora, să nu uitați că aici românii sunt gazde și ei vă iubesc, ei acalamă pe cine le aduce bucurie.
Parcă, deodată, am fost martor la învierea publicului, a spectatorului de festival, a melomanilor. Dă, Doamne, ca melomacii să se transforme în melomani! Secretul însă, în cazul evocat, a fost conducătorul, Antonio Pappano, capacitatea lui de a stăpîni muzica pe care o cântă, de a stăpâni orchestra și implicit publicul. Astfel se creează o unitate între scenă și sală. Așa a fost la Enescu, așa a fost la Mahler.
Lasă un răspuns