La interferența limbajelor

Mărturisesc că Drum în casa de iarbă (Ed. Pleiade, Satu Mare, 2016), deși este al patrulea volum de versuri al Florinei Isache, este primul pe care îl citesc, iar poezia domniei sale îmi era insuficient cunoscută fiindcă am citit-o sporadic în mai multe reviste exigente din țară și chiar din afară.

Volumul acesta, care vine după Ieșirea din anotimp, 2006; Mă voi întoarce pasăre, 2011; Ploi în oglinzi, 2014, am început să-l citesc, după obișnuință, lăsând la final prefața lui Gheorghe Grigurcu (Un joc de-a realul) și recomandarea acestuia de pe coperta I. Și asta nu pentru a mă feri de remanența unor judecăți influente și nici pentru că mi s-a întâmplat să citesc astfel de cărți și să mă constat pe o poziție chiar dacă nu contrară celei a prefeței (nu este însă cazul lui Gheorghe Grigurcu), oricum să rămân cu alte impresii. Totdeauna însă prefer să îmi rezerv odată cu libertatea lecturii și libertatea opiniilor.

Florina Isache, în chip evident, izbutește o necesară captatio benevolentiae încă din primele pagini ale volumului și invită într-un univers postmodernist, vag anomic, într-o lume determinată de contradicții obsedante, cu percepții în neîntreruptă restructurare, epistemic flexibilă și care se arată când maleabilă, când rigidă în temerile ei, ca secolul al XXI-lea al lui André Malraux, spre a nu risca să nu mai fie deloc.

Poeziile au, în loc de titluri, cifre, notate precum deschiderile unghiulare, în grade și minute; prima cifra fiind totuși cea de inventar a textelor (1-64); cea de a doua rămâne 16, constant și misterios codificant ca și asteriscul din față, ca și misteriosul 005 (p.40) ori DN 0 (p.55).

Până la urmă și titlul volumului e ușor tainic (Drum în casa de iarbă). El nu este o obsesie ca un leitmotiv din coralele lui Bach sau Mozart  și abia în partea a doua a volumului răzbate în câteva construcții metaforice: Bărbatul ei o aștepta într-o casă de iarbă, cu/ luminile aprinse (p.52); DN 0 trecea pe lângă ei, ocolea casa de iarbă,/ sinuos, ca o potecă de cimitir…(p.55); Noi în mijlocul unei case de iarbă (p.36).

Altfel, dacă poemele Florinei Isache se conturează în jurul a ceva reflectat, acesta este, într-adevăr, realul mai întâi și realitatea mai apoi; realul clivat în esențele vieții și ale cotidianului, realul spațio-referențial al unui urban rarefiat în geografia spirituală a câmpiei: Realitatea începe de aici,/ Din punctul acesta în care bulevardul intersectează/ strada Rahovei (p.9); Vând casă în localitatea Scrioaștea […]/ Vând boltă în cimitirul Stelian Popescu (p.10); Acum, Pădurea Vedea îmi stă în față și/ râul cu același nume și turla bisericii și noua fațadă a/ stației Peco…(p.14) etc.

Alte repere sunt absolut debusolante, deși au nume proprii: reclama luminoasă a unui magazin Flanco (p.27); Un bărbat vinde vată de zahăr, în fața Băncii/ Comerciale (p.30). Altele notează anume un vag toponimic: eram la douăzeci de minute de kilometrul zero,/ între Ministerul Apărării Naționale și Catedrala/ Mântuirii (p.14).

Florina Isache prefigurează pe un fond de lumină sau de azur (infinita câmpie/ albastră ca o zi de sărbătoare legală  –p.43; lăsând în urmă un zgomot alastru – p.45) o lume verosimilă care riscă să derapeze spre sumbru, spre morbid, cu ambulanțe, cu medici și asistente, cu saloane de spital: Uneori, aici, moartea ia chip de porumbel (p.69); Știa că nu se desparte moarte de moarte (p.55); Cineva îmi taie perfuzia cu oxigen (p.46); –Gata, a zis asistenta. Perfuzia/ s-a terminat/ ne vedem mâine (p.32); La baia bolnavilor de cancer intrase un șarpe/ Se întinsese în cabina de duș./ Era marți (p.15) etc.

Viața, în poezia Florinei Isache, se trăiește în ritm alert (Trec peste linii de tramvai,/ traversez prin zone interzise,/ pe sub linii de înaltă tensiune… –p.67) fără să-și dilueze farmecele esențiale (A trăi fără o pauză de iubire este ca și cum ți s-ar/ amaneta viața fără niciun contract între părți –p.57) și pare un mozaic insolit (Buchetul aruncat/ la înmormântare/ a căzut în brațele/ viitoarei mirese –p.56), un colaj de evenimente greu convergente în consistența identității (ca să ajung la mine,/ dincolo de mine tot eu…–p.67).

Cu toate acestea, cotidianul e mai puțin apăsător, fiindcă Florina Isache adoptă tonalități cu care ne obișnuiau răzvrătitul Serghei Esenin (Transfigurare), francezul Jacques Prévert (Paroles) și, mai apoi, Marin Sorescu (La lilieci): Au venit salariații de la ADP și au schimbat/ neoanele./ Strada se vede într-o lumină nouă...–p.63; Este un loc intravilan acolo, între ficat și cord,/ Pe unde trec artere de circulație sau autostrada/ soarelui…–p.72 sau Am ocolit de trei ori camera și nu am ajuns la capătul/ ideii…–p.16.

Autoarea nu construiește identități, nu operează cu simboluri, iar chipurile sunt cel mult autologii: iubitul (Astfel încât, dimineața, când trece trenul cu/ navetiști spre București,/ eu țin în brațe un bărbat, ca într-un poem de/ dragoste –p.62) și mama mamei, ceva mai consistentă însă: Mama mamei a primit un cal, la plecare./ I l-au dar prietenii pe sub pod…–p.52; sau Mama mamei se întoarce deseori în locul de unde a/ plecat./ Într-o aducere aminte (pentru o ședință foto – la minut)…–p50. O singură dată, însă, ea, ființa rațională care supraviețuiește: Scrie,/ scrie,/ scrie,/ scriu (p.19).

Și „scrie” cât se poate de interesant, undeva la interferența limbajelor, într-un registru original, fără să se cantoneze, crispată, în cuvântul cu „vocație poetică”, bătătorit, secătuit, ci se avântă cutezător în insolitul altor orizonturi lexicale poate chiar pentru a le da o altă șansă: E suficient să o atingi, involuntar…/ și gata./ Delete ultimul bec de control (p.15); A văzut moartea cu ochii./ Avea o rochie trendy (p.21); Este o dezordine organizată în capul meu,/ ca într-un folder cu mesaje de dragoste (p.37); Are un card de fidelitate/ și memoria îi trimite (întruna) replay-uri de/ confirmare a prezenței (p.50) etc.

Aceeași șansă o au și referințele matematice, care au fost și continuă să rămână ispititoare pentru poeți (Tudor Vianu, văzând nu numai poezia lui Ion Barbu, găsea conexiuni de fond între limbaje) și avem experiențele unor Carmen Petraru, Nichita Stănescu (Altă matematică), Ștefan Baciu, Călin Hera etc. Nici Florina Isache nu ocolește această ispiă: Noaptea este atât de frumoasă dacă știi regula de/ trei simplă a traversării (p.71); Anca și 005 – polemici… la o țigară (p57); Ceasul arată ora zero./ Oamenii se pregătesc pentru o altă pauză./ Anca și 005 desfac realitatea în patru (p.40). Apoi punctul și intersecția: Din punctul acesta în care echipajul Smurd semnează/ ceva într-o carte (p.11); Realitatea începe de aici, de lângă standul acesta de/ flori/ cu o lecție de ontologie (p.12); Prin punctul acesta treceau limitele închipuirii (p.22) etc.

Și se ajunge la reprezentări plastice  reușite: Zăpada strălucea./ Umbra unui copac, crescut în alt copac,/ se întindea pe zăpadă,/ legănând umbra unui copil (p.18) – în ideea străveche a vârstelor care se conțin și se succed.

Imaginile din poezia Florinei Isache sunt uneori aproape de un suprarealism în genul celui din pictura lui Salvador Dali: Intuiție feminină, aș spune…/ În fiecare om întâlnit recunoștea un mort./ –Doamne, câtă poezie…(p.31); Din trei în trei zile, încheieturile parchetului sunt/ invadate de cactuși(p.35); Te căutam în mine,/ Strigătul se spărgea de coaste,/ ca o liniște (p.42). Metafora (Camera are iz de absență – p.42), antinomiile (Și…dacă pleci,/ cu ficare cuvânt,/ cu fiecare ploaie,/ cu fiecare apă,/ rămâi… –p.24), potențarea epitetului în adjectivitate (albastră ca o sărbătoare legală –p.43); iubirea până la refuz – este supliciul splendorii (p.41) etc.

Nu de puține ori se mizează pe efectele paradoxalului: Cum să ucizi vietatea care vine și își face o gustare/ din tine, ca să trăiască! (p.17); și noi, unul aici, unul dincolo, îmbrățișați (p.36); Ceasul în care ziua era noapte/ și noi puteam lumina (p.44); Un număr impar./ Stomatologul râde./ Sigur,/ sunt multe urme de fericire aici (p.74).

Așadar, recomandarea lui  Gheorghe Grigurcu, adresată cititorului pe coperta întâi, își are esențialmente relevanța în jocul de-a realul vizibil în poezia Florinei Isache;  jocul ridică viața în chip lucid deasupra lucrurilor și le asimilează altfel  umanității stăpânindu-le, dar le citește cu fantezie detașată și le decriptează fără a le scoate însă din rațiunea lor nici chiar atunci când sunt aspre, dure, nemiloase – și atunci au poezia lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*