Cei care au citit Biblia și au frecventat biserica, își amintesc, fără îndoială, de noaptea în care Mântuitorul îl primește pe Nicodim și au o lungă discuție pe teme spirituale, până după miezul nopții(Ioan, III, 13-17). Pentru unii, fragmentul acesta poate a trecut neobservat, dar el ar trebui să constituie pentru mulți dintre noi un prilej de meditație.
Nicodim era un arhiereu, membru al sinedriului evreiesc, om cu funcție înaltă, cu mare responsabilitate, cu poziție socială de vârf. Era ocupat, fără îndoială, toată ziua cu treburile ce-i reveneau. Trebuia să împărtășească poziția și opiniile majorității membrilor sinedriului. Iar sinedriul, în majoritatea lui, nu-l vedea cu ochi buni pe Iisus. Era de-al lor și nu era. Crescuse în umbra templului, dar învățătura Lui cuprindea și altceva decât era în cărțile Vechiului Testament. Majoritatea membrilor sinedriului erau de părere că Iisus trebuie dat pierzării cu orice chip. Iată că, printre acei arhierei ostili Fiului lui Dumnezeu se găsește și unul care gândește altfel, care, nu numai că nu-L urăște pe Hristos, dar Îl caută, Îi cere sfatul, părerea, Îl roagă să-i lămurească neînțelegerile, îndoielile, să-i lumineze umbrele și întunericul. Faptul că vine noaptea la Iisus este de înțeles. Pe lângă lipsa de timp, se adăuga și teama de a nu fi văzut că Îl întâlnește pe Iisus, ceea ce ar fi dus la retrogradarea lui, poate chiar la alungarea din comunitate.
Câți dintre noi ne asemănăm lui Nicodim? Nu mă refer la funcția pe care o deținea, mă refer la nevoia lui de a-L întâlni pe Domnul Hristos. Toți suntem stresați de mulțimea treburilor zilnice, de serviciu, de navetă, de aprovizionare, de lipsa banilor, de semănat, de prășit, de secerat, de măcinat, de gătit, de spălat și de multe-multe alte lucruri, care ne mănâncă ceasuri după ceasuri. Ne trezim dimineața, uneori cu noaptea-n cap, nu avem vreme să stăm jos decât la prânz, când servim masa și, fără să ne dăm seama, vine seara peste noi și parcă tot am mai avea câte ceva de făcut. Urmează pregătirea cinei, masa propriu-zisă, apoi ne rezervăm câteva ore să stăm și noi în fața televizorului, să vedem ce s-a mai întâmplat prin lume, cine cu cine se mai ceartă, cui i-au mai pus cătușe, cine a mai plagiat, cine a mai furat, cine a mai divorțat, ce atentate au mai fost, câte crime și câți morți. Televiziunile se întrec între ele ca să ne aducă în față știri care mai de care mai senzaționale, nemaipomenite, nemaiîntâlnite, care să ne facă să stăm țintuiți în fața micului ecran până după miezul nopții, până ni se închid ochii. Alții navighează pe internet, practică tot felul de jocuri pe calculator și uite așa se duce noaptea. Când nu mai putem să rezistăm, ne aducem aminte că a doua zi trebuie să ne sculăm dis-de-dimineață ca s-o luăm de la început. Val-vârtej mai aranjăm ce mai aranjăm și dăm să ne culcăm, dar atunci ne aducem aminte că trebuie să ne facem rugăciunea, că trebuie să-I adresăm câteva vorbe și cu Dumnezeu. Ne așezăm în genunchi în vârful patului, facem repede câteva cruci și începem să rostim ,,Tatăl nostru”. Zicem câteva cuvinte și începem să căscăm vârtos. Până atunci nu se întâmplase asta. Acum abia reușim să zicem până la capăt rugăciunea și ne prăvălim pe pernă zdrobiți de oboseală. Dar…, minune! Din acel moment, parcă osteneala nu mai este așa de plumb ca în timpul rugăciunii și parcă am mai putea sta o vreme cu ochii ațintiți la un film, la o emisiune, am mai putea sta de vorbă cu soțul/soția etc.
Din douăzeci și patru de ore ale zilei, doar acelea câteva minute au fost dedicate lui Dumnezeu, sufletului, în rest totul a fost dedicat trupului, lumii și pământului. Toate au privit hrana, băutura, îmbrăcămintea, încălțămintea, adăpostul, plăcerea și fericirea trupului. Câteva minute pentru suflet și asta doar la unii, fiindcă sunt atâția, care nici de atâta nu se ostenesc. Trec zilele săptămânii ca vântul. Azi e luni, mâine e duminică. Toată săptămâna ne-am îngrijit tot de ale trupului. Măcar a șaptea zi, duminica să găsim un ceas să pășim pragul bisericii, să participăm la o Sfântă Liturghie. Greu! Într-un sat cu șapte-opt sute de locuitori găsești în biserică într-o zi de duminică 10-20! Ceilalți unde sunt? Unii la muncă, mai ales că duminica se înghesuie cele mai multe treburi. Pentru unii nici o zi nu este mai cu spor decât duminica, fie că e vorba de cosit, de adunat, de cărat fân, de cărat bălegar, de dus cu vitele, de muncit la porumbi, la vie etc. Pentru unii, duminica este prilejul de a merge la meci, la cârciumă, la pescuit, la club, la iarbă verde, oriunde, numai la biserică nu. Duminica iese din rândul zilelor obișnuite prin faptul că poate ne permitem o mâncare mai bună și câteva ore de odihnă, altfel…
Trec zilele, trec săptămânile, trec lunile, trec anii. Marile sărbători au devenit prilejuri pentru cei mai mulți ca să ne permitem mâncare mai multă și mai bună, să ne îmbuibăm pântecele, să ne plimbăm, să ne distrăm, să ne zbenguim prin cine știe ce dansuri. Observați, spre exemplu, Postul Crăciunului! Câți mai țin acest post. Televiziunile au grijă ca seară de seară să ne prezinte tot felul de ,,festivaluri culinare”, tot felul de chiolhane și petreceri, uneori chiar și prin cimitire. Crăciunul a intrat în umbra ,,pomenii porcului”, Paștele în umbra ,,iepurașului”. Totul comercial, totul cu zarvă multă. Mai nou, aud că în unele țări europene nici nu se mai vorbește de Crăciun sau de Paști, ca să nu se simtă jigniți imigranții de alte religii. Dumnezeule mare! Câți mai găsim timp și disponibilitate să ne spovedim și să ne împărtășim măcar în cele patru posturi? Tare puțini!
Când dăm de câte un necaz sau o suferință oarecare, alergăm la biserică, la mânăstire, uneori la mai multe, dăm acatiste, bani și apoi ne retragem, fiindcă de, preoții și călugării trebuie să se roage, noi suntem oameni ocupați. Rugăciunea, atunci când este, de multe ori e pervertită. Sunt din cei care se roagă să câștige la jocuri de noroc, să le moară dușmanii, să aibă reușită în afaceri murdare etc. Pur și simplu, Îl socotim pe Dumnezeu un fel de partener de afaceri, coruptibil, pe care-L putem ușor mitui cu câțiva lei adăugați unui pomelnic, ca să ne însoțească la cine știe ce matrapazlâcuri punem noi la cale. Totul a devenit comercial, totul se tranzacționează, totul se vinde, totul se cumpără.
Ne închinăm unor dumnezei străini, precum puterea, averea, plăcerea, banul, vila, mașina, mingea, alcoolul, tutunul, drogurile etc., numai lui Dumnezeu cel Adevărat nu. Trecem prin viață ca gâsca prin apă. Nu mai găsim timp să ne rugăm, să admirăm cerul înstelat, frumusețea și parfumul unei flori, gingășia unui copil și a puilor de animale. Nu mai avem timp să vorbim cu ai noștri din casă. Știm mult mai multe despre viața celor din telenovele, a vedetelor și falselor vedete de la televizor, decât despre viața soților/soțiilor noastre, copiilor și nepoților noștri. Nu mai avem timp să citim o carte ziditoare de suflet; toată lectura se reduce la facebook și la subtitrările filmelor. Nu mai avem timp să auzim suspinul fratelui sau vecinului aflat în nevoie și suferință, ne suntem suficienți nouă înșine.
Sancta simplicitas!(Sfântă prostie!). Ne purtăm parcă am trăi o veșnicie pe pământ și totul s-ar sfârși aici și numai aici! Nicodim simțea nevoia să se întâlnească cu Hristos la miez de noapte; mii de sfinți și-au dat viața ca să nu se despartă de Hristos; părinții și moșii noștri se străduiau să facă din sufletul și din casa lor un sălaș plăcut lui Dumnezeu. Iisus le era părinte, frate, prieten nedespărțit, cu care treceau prin clipe grele, prin vremuri de restriște și încercări. Duminica era duminică, sărbătoarea era sărbătoare, rugăciunea era rugăciune. Din toată zbaterea pentru existență, pentru supraviețuire, o bună parte din timp era dedicat lui Dumnezeu. Bătrânii noștri îi dedicau lui Dumnezeu nu numai viața, ci și sufletul lor, aștptând întâlnirea cu El ca pe o izbăvire, ca pe un liman. Se împlinea ceea ce rostise Fericitul Augustin cu sute de ani înainte: ,,Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până se va odihni întru Tine!”
Câți ne mai regăsim în acest suspin atât de uman și atât de creștinesc?
Lasă un răspuns