Un blam pentru mai marii Occidentului

Greu de crezut, dar adevărat: o aniversare epocală a istoriei contemporane – şi nu una oarecare ci un centenariat – n-a fost luată în seamă de cei ce erau datori să o glorifice binemeritat. Practic, mai nimeni – şi nu doar la nivel oficial – nu şi-a amintit, în lumea asta, că în urmă cu o sută de ani, mai precis la 13 iunie 1917, s-a născut conceptul geopolitic de Occident, din care aveau să se nască, în timp, instituţiile şi forţa Occidentului şi a comunităţii şi structurilor euroatlantice de astăzi.

În acea zi din vara lui 1917, avangarda trupelor americane comandate de generalul Pershing debarcă pe coastele maritime ale Franţei pentru a veni în ajutorul statelor din Tripla Alianta Britanii, încleştate în bătăliile primului război mondial cu Germania Kaiserilor. Era pentru prima oară în istorie când un militar american punea piciorul pe pământul Europei, dar era de fapt clipa inaugurală a consacrării Statelor Unite că mare putere  iar apoi ca hiperputerea mondială de astăzi.

Faptul anecdotic de istorie întâmplat acum un secol a fost celebrat, cuviincios şi provincial, la Pas de Calais, dar, cum era de aşteptat, a trecut neobservat nu doar în Europa, ci şi în Franţa. Înţelesul acestei debarcări în Europa, care, atenţie, avea să se reediteze şi în al doilea Război mondial, nu poate fi însă nesocotit de istorie: mersul lumii de astăzi a fost – şi continuă încă a fi – călăuzit (pentru cât timp oare?) –  de traiectoria benefică definită prin convertirea punctului cardinal şi a conceptului geografic Vest în conceptul socio-politic Vest, cu tot ceea ce decurge de aici – instituţii, alianţe,  civilizaţie, valori… „De la Plato la NATO” (cum este titlul unui autor american), Vestul şi-a creat şi dezvoltat prin vremuri istorice civilizaţia, religiile, culturile, legile şi tablele de valori. Aici s-au născut, spre binele întregii omeniri, progresul şi modernitatea. Occidentul, mai corect spus Europa, a descoperit lumea, nu lumea a descoperit Europa, îmi spunea, în urmă cu mulţi ani, la Geneva marele europeist Denis de Rougemont în biroul său de unde se vedea, printr-o fereastră larg deschisă, piscul alb al Mont Blanc-ului.

Şi atunci, de ce această tăcere bizară, grotescă, ba chiar suspectă, pentru a nu-i spune doar ipocrită? Pentru că, în primăvara premergătoare momentului centenarului Vestului, preşedintele Americii  a declarat că Germania „datorează sume imense de bani NATO şi SUA, care îi furnizează o apărare foarte puternică şi foarte costisitoare”, iar cancelarul de la Berlin a replicat prompt, asigurându-l că europenii „îşi îşi au propriul destin în propriile mâini”.  Departe de a fi vorba doar de un schimb de replici acide (şi nu sunt singurele),  prăpastia deschisă între principalele două puteri economice (şi nu numai) ale Occidentului prefigurează convulsii şi dezechilibre de proporții planetare în tot mai precara balanţă a securităţii internaţionale. Autorii reiau cu frenezie vechea tema a declinului Occidentului , iar politologii se întrec în scenario catastrofice. „La orizont se profilează nu o lume fără Vest, ci un Vest fără Statele Unite”, prevestea, pe cât de  alarmist, pe atât de nerealist, universitarul (american!) Charles Kupchan. Numai că aşa cum o lume cu „două Occidenturi” nu se poate, nici măcar gramatical, nici ţărmurile Atlanticului, care par astăzi unora la fel de îndepărtate ca pe vremea lui Columb nu vor deforma contururile Terrei sau, de-a dreptul spus, arealul mondial al democraţiei şi economiei de piaţă al ceea ce numim (de altfel tot mai impropriu în sens strict geografic) Occident.

Oricum însă, ipocrizia celor ce au trecut nonşalant şi laș peste centenarul Occidentului geopolitic nu se poate sustrage unui blam istoric.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*