Au fost torționari și de pe-aici…

Început de toamnă nedecisă, care își revarsă încă, dogoritor, pojarul în termometre. Urc de unul singur drumul spre Ocnița căutând, în dreapta, culmile Munților Căpățânii pe care le zăresc, parcă prea depărtate, dar vizibil pârjolite și ele de seceta lui august. Trec pe lângă mine autoturismele ocnițenilor și mă simt privit ca o prezență insolită, fiindcă unii reduc viteza bănuind că sunt vreun consătean, ca după ce se edifică s-o calce pe coadă, cum se zice, socotindu-mă, desigur, vreun cine știe cine cu cine știe ce rost pe drumul ăsta care se înfundă în satul lor.

De la Ocnele Mari la Ocnița ar fi vreo doi kilometri, mă informase un bătrânel care sigur știa bine asta. Soarele se cobora spre orizont undeva în fața mea, dar până să apună mai era încă destul. În fine, intru în sat, fără să remarc dacă vreo tăbliță indicatoare mă asigura că am ajuns deja. O să întreb, firește… Și fac asta imediat ce ajung lângă niște femei. În mijlocul lor, o bătrână sigur octogenară. Își arăta nemulțumirea celorlalte, ceva mai tinere, cum că asfaltul turnat pe trotuar, cald încă, nu avea o bordură spre rigolă și că o să-l ia apa la prima viitură, irosind niște bani nechibzuit.

Mă bag în vorbă și imediat mi se cere părerea, ca unui neutru, dacă nu trebuia o bordură. Că dumneta ești străin, zise bătrâna, și nu ții nici cu ăia, nici cu ăilalți. Desigur, îmi spun punctul de vedere intuind cam cine sunt ăia și cine sunt ăilalți, deși mă îndoiesc că ăilalți ar fi prea mulți pe aici. Dar cum nu aveam timp de pierdut cu anturajul meu de ocazie, cer femeilor să mă îndrume încotro s-o iau ca să ajung la locul fostei închisori.

Ăsta nu era un secret și privirile femeilor se îndreaptă toate  undeva în stânga și se orientau lung în față, dar nu atât de departe cât să mă descurajez. Vreau să fac niște poze si cam atât, le mărturisesc ca imediat după asta, una dintre ele să se ofere să mă ajute. O să îl rog pe soțul meu să vă conducă. El mai știe câte ceva, chiar are și niște fotografii acasă. Merge el cu dumneavoastră. Și, într-adevăr, omul aproape octogenar și el, dar mai tânăr decât bătrâna cu asfaltul, mă conduce spre locul fostului penitenciar și îmi vorbește, ca un ghid de profesie, despre exploatarea apelor sărate, despre dispecerat și laboratoare, despre salinitate și pretențiile celor de la Govora.

Îl las să povestească ce vrea el, iar eu mă opresc să fotografiez piciorul podului de la calea ferată care ducea cândva în penitenciar, fotografiez un lac de saramură, o panoramă… Ce aș mai putea fotografia din moment ce pușcăria era chiar sub picioarele noastre, acoperită de pământ după ce se va fi surpat. Însoțitorul meu observă că sunt mai receptiv la chestiunile legate de gulag, fiindcă în legătură cu asta încercam să-l descos, dar omul era destul de abil și s-ar simți chestionat, or asta nu i-ar fi convenit. Singura soluție era să întreb doar ceea ce mă interesa. Începe să-mi spună, în cele din urmă o întâmplare cu un localnic, fost gardian la pușcărie. Știam ceva despre asta, dar era mai înțelept să-l las pe el să spuncă ce și cum știe. Îmi verificam astfel informațiile.

Și îmi povestește despre Gheorghiu Dej cum a fost lovit cu cheile în cap la încarcerarea lui la Ocnele Mari chiar de acest gardian. Peste ani, povestește omul cu vădit talent narativ, Gheorghiu Dej a ajuns ce a ajuns și a venit într-o vizită aici, la fabrica de marmeladă de la Râureni, unde gardianul era acum șeful corpului de pază. Și nu avea cum să nu fie prezent la vizita oficială. Culmea a fost că Gheorghiu Dej l-a recunoscut și s-a oprit în fața lui, l-a privit atent și apoi i-a zis, în timp ce omul înlemnise de frică. Ne cunoaștem, nu?  Gardianul amuțise. Știu că iți e frică. Și mie  mi-a fost. Dar eu te iert. Apoi Dej a plecat, însă gardianul a fost nevoit să relateze întâmplarea ca să satisfacă curiozitatea celor care fuseseră de față. Călăuza mea își mai amintește că, la intrarea în așa-zisul castel, penitenciarul avea o arcadă în ai cărei pereți tronau trei nișe înalte, ca niște sicrie, unde erau închiși cu grilaje metalice deținuții din regim de carceră; nu aveau loc să se miște și ședau acolo ca răstigniți.

Ghidul meu se oprește și îmi arată drumul care ducea la pușcărie. E tot ce a mai rămas. Un drum pietruit care duce de acum spre nicăieri. Mă uit, fac poze și mă gândesc așa, ca pentru mine, că drumul ăsta n-a mai fost coborât de toți aceia care l-au urcat. Întreb câte ceva despre Petre Pandrea, despre Arnăuțoiu, despre Petre Țuțea, despre Vasile Militaru, dar omul nu știe nimic. Nu știe sau nu spune. Și apoi, de unde să știu eu ce știe și ce nu știe.

Ne despărțim și îi mulțumesc că m-a însoțit, apoi trec pe la monument și fac poze, multe poze. Mă interesează plăcile de marmură cu numele celor morți la Ocnița, ale celor întemnițați aici. Țin un moment de reculegere, un lung moment de reculegere cât să revăd mai toată literatura gulagurilor: Goma, Soljenițân, Ierunca – literatura recuperării memoriei și a istoriei interzise.

Se mai răcorise, iar soarele sta să apună și mă grăbeam să mă întorc la Ocnele Mari până nu se așază întunericul. Gata, domnu’? Gata pozele? De pe o canapea, un bătrân mă urmărise, fiindcă văd sigur că știa de unde vin. Ținea între picioarele chircite un baston băițuit acoperindu-l cu ambele mâini pe care își odihnea bărbia. Ăla care vă conduse poate v-a povestit cum auzeam noaptea deținuții trecând spre Golgota.  Le auzeam zornăitul lanțurilor când îi cobora din vagoane aici, în gară. Se auzeau înjurăturile înfundate ale gardienilor și cum icneau, înghiontiți de ei, săracii, ăia din lanțuri. Dimineața vedeam dâre de sânge pe drum de la mâinile și picioarele înlănțuite ale bieților deținuți. Tot noaptea îi aducea, cu carul, pe ăi morți și-i ducea în cimitir la Bozeasca, colo în vale. Și acuma, când se mai sapă câte un momânt, scot cioclii din pământ  bocanci, centuri, oase din neștiute gropi comune. Asta o fi uitat să vă spună. Da poate v-a spus că, după desființarea pușcăriei, acolo s-a înființat o școala de corecție unde îi aduceau la reeducare pe copiii ălora care au murit aci. Povestea cu Dej v-a spus-o pesemne… Adică, întreb curios, să înțeleg că au fost torționari și de aici, din sat? Au fost destui gardieni și de pe aici; că din sat, că din zonă, confirmă el cu amărăciune. Dar nimeni nu mai spune nimic. Mai trăiesc poate urmași de-ai lor.

Îl las pe bătrânel în urmă, poate dezamăgit că nu am insitat cu întrebările, și îmi caut de drum. Imi scot telefonul și îmi revăd pozele de la monument. Măresc imaginile și citesc din lunga listă a celor care au murit în gulagul de la Ocnele Mari: Altenovici Agop, Anchescu Petre, Arapu Constantin, Bartel Petre, Cărmănuș Nicolae, Cârneanu Vasile, Cocea Constantin, Ghenoiu Gheorghe, Davidescu Nicolae, Dăscălescu Vasile, Dogaru Valeriu, Fuss Adolf, Henrich Iosif, Gusy Ion, Grama Gh-preot, Ignat Ion, Măcărescu Gheorghe, Militaru Vasile…  Ooo, da! Vasile Militaru. Și așa, instantaneu, îmi revin în memorie două versuri din poezia lui: Spre slava voastră, din altare, se’nalţă fumul de tămâie,/Viteji a căror nume sfinte neşterse’n veci au să rămâie!

În vale, se aprinseseră deja luminile. Le percepeam de acum ca un sfeșnic cât tot satul, în care arde câte o lumânare pentru fiecare martir din cimitirul de la Bozeasca.