Exponatul lunii septembrie 2017 din cadrul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva face parte din colecţia de carte veche a MCDR, fiind reprezentat de un exemplar al tipăriturii „Îndreptarea legii” sau „Pravila mare” („pravilă”, ca și „cod, datină, dispoziție, fel, hotărâre, lege, normă, obicei, ordin, poruncă, precept, principiu, regulă, rânduială, tradiție, uz, uzanță”; numită și pravelă, pravăț, praghilă (praghila plantelor – prașila), îndreptar)), o culegere de legi imprimată în anul 1652 în tipografia Mitropoliei din Târgoviște. Prin cuprinsul ei juridico-canonic și prin scopurile judiciare, disciplinare și didactice, cartea a fost o legiuire de bază pentru stat și biserică, fiind aplicată în Țara Românească, Moldova și Transilvania, și rămasă în vigoare chiar și în secolul al XIX-lea în ceea ce privește dispozițiile canonice.
Pravila „Îndreptarea legii” (Pravila Mare) mai este cunoscută ca și „Pravila lui Matei Basarab” și reprezintă traducerea unor legiuiri bizantine, conținând și numeroase pasaje luate din „Pravila lui Vasile Lupu”, dar și referiri privind alfabetul, gramatica și cultura populară.
„Pravila lui Vasile Lupu”, apărută la Iași în 1646, cuprinde culegere de norme de drept civil, vamal, fiscal și economic, cunoscută și sub numele de „Carte românească de învățătură”, primul cod de legi tipărit în limba română. Are ca principale izvoare o serie de norme ale legislației bizantine din sec. 7-8 (ex. legea agricolă și tratatul de drept penal al juristului italian Prospero Farisiacci, 1554-1618). Mai veche ca aceasta este „Pravila de la Govora” (Pravila cea Mică), cea mai veche culegere de legi tipărite în Țara Românească de maeștrii tipografi Meletie Machedoneanul și Ștefan din Ohrida. Apărută la tipografia de la Mănăstirea Govora înființată de Matei Basarab (com. Mihăești, jud. Vâlcea), în 1640, are la origine o culegere de norme juridice bizantine cu caracter preponderent bisericesc. Ea a fost tradusă după un intermediar slav de către Mihail Moxa (Moxalie) de la Mânăstirea Bistrița. La începutul cărții sunt tipărite versurile „La steaua țării” de Udriște Năsturel. O parte din tirajul cărții a fost destinat pentru Transilvania, având pe foaia de titlu, în locul numelui mitropolitului Teofil, pe acela al lui Ghenadie, mitropolitul Ardealului. Volumul expus este tipărit cu alfabet chirilic, în limba română, și a cunoscut o largă circulaţie în întreaga arie geografică locuită de români, contribuind astfel la unificarea gândirii juridice româneşti. Considerată relativ rară în Transilvania, a fost semnalată în județul Hunedoara în proprietatea unor biserici hunedorene din localităţi ca Țebea, Grid, Tuștea, Groși, Hondol, Beriu, Tei. Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva deţine două exemplare, volumul prezent intrând în inventarele instituției în anul 1963, prin achiziție.
Alfabetul chirilic (chirilița) folosit la scrierea acestei cărți, zis „Azbuche” după denumirea tradițională a primelor două litere (az și buche), este un alfabet creat de frații Chiril și Metodiu pe baza unei variante a alfabetului grecesc de odinioară. Alfabetul chirilic a fost folosit la scrierea textelor redactate în limba slavă veche (paleoslavă), începând din secolul al IX-lea, apoi în medioslavă, precum și în limba română, începând din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea. Are 43 de semne slave, din care 27 au și valoare numerică (slavo-cifre).
Începuturile literaturii slavilor ortodocși sunt legate de numele a doi greci (?), frații Chiril (Chirilă) Constantin (827-869) și Metodiu (d. în 885). Originea lor din Salonic (Săruna getică; Grecia de astăzi) a dat naștere la ipoteza că acești apostoli ai slavonismului „ar fi putut” să se tragă din românii macedoneni (aproape sigur). Ei și-au consacrat viața misionariatului de evanghelizare a popoarelor slave (convertirea acestora la creștinism). Chiril și Metodiu au conceput în acest scop alfabetul slavonesc, supranumit chiliric, pe care l-au folosit și românii până în secolul al XIX-lea. Unii învățați consideră că de fapt Chiril și Metodiu au creat alt sistem, „alfabetul glagolitic” (urmele lui se găsesc și în Psaltirea Scheiană și în Codicele Voronețean), și că abia continuatorii misionariatului lor au fost cei care au inventat în secolul al X-lea așa zisul alfabet chirilic. Slava veche (slavona sau paleoslava) a devenit limba de redactare a textelor bisericești (traducere a scrierilor religioase grecești) și s-a răspândit la popoarele slave ortodoxe, ca dialect slav cult, și la români, ca limbă (străină) liturgică și de cancelarie (în administrația de stat). Inițial, bulgarii și slavii de sud aveau ca limbă oficială, limba greacă. Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii. Potrivit unora, limba slavonă și caracterele chirilice au înlocuit limba latină și alfabetul latin în Biserica românească în secolul al X-lea și s-au consolidat în secolele următoare, ca urmare a impunerii acestora de către Imperiul Bulgar (de fapt Imperiul Valah al Fraților Asănești și nu ca impunere, ci ca normă comună de comunicare) și ca reacție la propaganda catolică. Însă Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae (redactată în 1716 în latină), afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florența (1432), adică timp de 400 de ani, după schisma din 1054. Domnitorul Alexandru cel Bun (domn între anii 1400 – 1432), sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor cu caractere latine, și înlocuirea cu alfabetul chirilic și slavona, cu scopul de a împiedica răspândirea catolicismului în principatul Moldova. Mihail Kogălniceanu a susținut aceeași teză (în revista Alăuta românească, 1838) și cred că pe bună dreptate.
Cărțile bisericești răspândite la români, începând cu secolele X-XV, au fost scrise în paleoslava în care au scris Chiril și Metodiu, iar grafia a rămas aproape neschimbată timp de mai multe secole. Redactarea a ținut cont de regulile stabilite prin reforma patriarhului de Târnovo (din cetatea Veliko Târnovo, sau Târnova cea Mare a vlahilor), Eftimie, un cărturar de seamă din secolul al XIV-lea. În 1860, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în scrierea limbii române a avut loc adoptarea oficială a alfabetului latin în locul celui chirilic, după o perioadă de tranziție care a durat câteva decenii).
Daniel I. Iancu, cercetător ştiinţific la muzeul sus amintit, în cadrul Secţia de Istorie şi Artă și Purtător de cuvânt al MCDR și Georgeta Deju, Şef Serviciu, Secţia de Istorie şi Artă, la același muzeu, ne mai spun următoarele despre pravila expusă: „Considerăm însă că este reprezentativ faptul că, în timpul Revoluției din 1848-1849, sau poate mai târziu, se semna pe ea nimeni altul decât Avram Iancu, în calitatea sa de Prefect a Legiunii Auraria Gemina, dar și de avocat. Ținând seama de preocupările sale juridice, nu este exclus ca renumita carte de legiuiri străbune să-i fi aparținut. Cert rămâne însă faptul că Avram Iancu s-a semnat la un moment dat pe filele cărții, conferindu-i astfel valoare memorială deosebită și caracter de raritate bibliofilă, iar Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva expune acest exemplar în luna în care se se desfășoară Serbările Naționale de la Țebea”. (G.V.G.)
Lasă un răspuns