De la jumătatea lunii mai, prin locurile mehedințene ale Bârdei nu a mai plouat. Porumbii s-au uscat când aveau 10-15 centimetri. La fel iarba, urmată de vii, de mulți-mulți pomi, de copaci în pădure. Pe câmp s-au deschis crăpături uriașe, în care poate intra tot piciorul vacii și mai rămâne loc. O arșiță toridă s-a abătut asupra noastră. Temperaturile au trecut în unele zile de 40 de grade. Pâraiele au secat, la fel și multe fântâni. Apa la robinet a fost dată cu porția, câteva ore la două zile. Vitele umblau buimace pe câmp, căutând iarbă, bucurându-se când găseau ici-acolo câte un fir. Așteptam dintr-o zi în alta, doar-doar s-o îndura Dumnezeu și ne va da și nouă ploaie. Am făcut rugă la biserică în fiecare duminică, dar degeaba! Seceta trebuia să ucidă mai întâi totul!
Iată că în a doua parte a lunii august, în două reprize, un creștin de-al nostru, deci fratele nostru, creștin botezat în numele Sfintei Treimi a ținut morțiș să realizeze ceva! Și a realizat! În două zile a incendiat o bună parte din hotarul satului Bârda. Câteva zeci de hectare! De la Tufari și Valea Bârzii, până sub grădinile bârdenilor s-a așternut, ca o pânză de doliu, culoarea neagră de tăciune, scrumul. Încercările oamenilor și al pompierilor de a stinge incendiul mai curând au fost neputincioase. Focul a înghițit, rând pe rând, iarbă, mărăcini, pomi, vii și tot ce a prins în cale. Au fost peri și nuci încărcați cu fructe, care au ars ca niște mame cu pruncii în brațe, fără putința de a se feri din fața urgiei. Au ars mii și sute de mii de gâze de toate speciile, care nu s-au mai putut apăra! Au ars mărăcini, a ars iarbă verde sau uscată, focul n-a mai avut vreme să aleagă. Mulți săteni din Bârda vor fi nevoiți de acum să bage vitele la grajd sau să le bage în pungă! Peste tot și peste toate s-a așternut tristețea, consternarea. La fiecare pas auzi blesteme la adresa „viteazului” care a făcut isprava. Mai ales că nu e la prima de acest gen!
În fiecare an, primăvara și toamna, ard câmpurile în hotarul satului Bârda. Toți blestemă, numai făptașul se bucură că a realizat ceva! Anul acesta a luat-o mai devreme, încă din timpul verii! Se bucură că nu l-a văzut nimeni din față, din spate, din părțile laterale. A uitat, însă, că cineva l-a văzut de sus. Ochiul lui Dumnezeu nu doarme! El nu bate cu ceasul, bate cu anul, tocmai că nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Fiecare fir de iarbă, fiecare vietate, fie că o vedem cu ochiul liber, fie că nu o vedem, sunt creațiile lui Dumnezeu. El știe de ce le-a făcut și ce rol are fiecare făptură în împărăția Lui. Îți pare rău când cineva îți strică ceva ce ai realizat tu, cu mâinile sau cu mintea ta. Oare, lui Dumnezeu nu-i pare rău după atâtea mii de gâze pierite în chinuri groaznice? Erau viețuitoare nevinovate. Multe aveau pui de crescut. Oare, își poate imagina cel ce-a incendiat aceste câmpuri cum ar fi dacă soția sau unul din apropiații lui ar pieri în foc cu copiii în brațe? O poezioară de la clasele primare vine să rezume grija lui Dumnezeu pentru fiecare făptură, oricât de neînsemnată. Chiar și un viermișor, cât de mic, există cu știința și cu voia lui Dumnezeu: ,,Cât îl vezi de mititel,/Dumnezeu știe de el!” Deviza românului dintotdeauna a fost aceasta: ,,Nimănui să nu faci rău,/ Că te vede Dumnezeu!” A ajuns, oare, ,,viteazul” nostru confrate incendiator în situația de a nu-i mai fi teamă de Dumnezeu? Sărmanul! Să-i dea Dumnezeu sănătate!
Cu ani în urmă am cunoscut pe un bătrân, care s-a chinuit paisprezece ani, paralizat, la pat. Timp de mai bine de cincizeci de ani avusese coșmaruri noapte de noapte. În tinerețe incendiase stogul de grâu al unui consătean al său, cu care era în dușmănie. Arsese stogul dușmanului, dar arseseră și ale celorlalți consăteni și nimeni în anul acela nu avusese bob de grâu! Mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra lui, chiar din lumea aceasta. Nimănui nu aș dori să mai treacă prin chinurile omului aceluia!
Astăzi, zeci de hectare din hotarul satului Bârda sunt iarăși îndoliate! Crăpăturile se văd acum în toată hidoșenia lor de sub stratul de scrum. Am văzut ceva asemănător cu ani în urmă la televizor. Era un reportaj despre Africa, despre marile secete de acolo. Nu credeam că și la noi se va ajunge vreodată la asemenea peisaje dezolante!
Mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre cade asupra fiecăruia din noi pe măsura faptelor, dar cade și asupra tuturor. Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: „Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri!” Cine are urechi de auzit să audă, căci mânia Lui e îndreptățită! Prea ne-am înrăit!
Dumnezeu să ne ierte!
Lasă un răspuns