Din totdeauna (ca indivizi și ca popor), românii și-au făcut un merit din a-și afirma blândețea și răbdarea, cu toate că blândețea este în ochii asupritorilor totuna cu prostia, iar răbdarea seamănă rușinos de mult cu nedemnitatea. De parcă n-ar fi de-ajuns atâta, mai pune sare pe rana umilinței noastre naționale și degradantul proverb „Capul plecat sabia nu-l taie”! De altminteri, întreaga înțelepciune românească este plină ochi de umilitoare proverbe și zicători, care nu numai că n-au vlaga să justifice, dar – dimpotrivă – mai abitir acuză nebărbăția colectivă din cele mai stânjenitoare vremuri pentru istoria noastră multimilenară…
În opinia lui Emil Cioran, marii vinovați de neîmplinirile românilor sunt resemnarea și scepticismul. Cu resemnarea nu poți să nu fii de acord, având în vedere următoarele: își trage seva din proverbiala și neeroica răbdare românească; resemnarea și-a pus amprenta asupra psihologiei individuale și colective în mult mai mare măsură ca renunțarea, prin aceea că renunțarea provine din preaplinul inimii și are vocația verticalei (înalță omul prin conștiința sacrificiului liber asumat), pe când resemnarea iese din golul inimii și are vocația orizontalei (prin asumarea lenei și indolenței, condamnă conștiința la regrete tardive și colectivitatea la suferințe inutile).
Cât privește scepticismul, nu poți omite faptul că acesta este inevitabila plictiseală a marilor culturi obosite, respectiv pauza unui spirit crepuscular, ce-și „refuză alinarea prin reverie”. Atunci, de unde scepticism la un popor cu vigoare biologică în declin (vezi creșterea exponențială a numărului farmaciilor) și cu un spirit încă nedeșteptat din somnul cel de moarte, dar deja grav infestat de mulțimea plagiatorilor, semidocților și falșilor culți postdecdembriști, vrednici urmași ai siniștrilor proletcultiști și activiști din „iepoca” bolșevică?!…
Cu toate că răbdarea nu figurează nici printre virtuțile teologice (credință, iubire, speranță) și nici printre cele morale sau cardinale (cumpătare, curaj, dreptate, prudență), ceea ce-i pune sub semnul întrebării calitatea de veritabilă virtute, totuși, la nivel individual nu poate fi tăgăduit rolul care-i revine la afirmarea voinței, iar prin aceasta la edificarea caracterului și personalității umane.
Da, căci lucrurile mari purced și au la bază pe cele mărunt-indispensabile. Însă, repet, axioma răbdării este valabilă doar la nivel de individ, cel mult de grup social restrâns (familie, echipă)! La nivel de mase uriașe (popor, națiune) este un nonsens să ceri ca acestea să fie mereu calme și tolerante, adică așa cum și le doresc toți cârmuitorii, îndeosebi cârmuitorii nevrednici. Ăștia din urmă, de altfel, conștienți că nelegiuirile lor generează nemulțumiri în rândul alegătorilor duși cu preșul, nu le vor curma ca să nu-și dezmintă firea și să nu-și dezamăgească ortacii de potlogării, ci se vor grăbi să întărească aparatul represiv al statului (poliție, jandarmerie, servicii secrete, magistrați aserviți etc.) prin promovări, lefuri și indemnizații necuvenite, pentru ca în acest chip ticălos să se poată înfrupta la rândul lor pe rupte din banul public. Vorba ceea: O mână murdară spală pe alta și amândouă caută cu disperare să spele fața îndurerată a țării…
Dar iată ce ne spune Gustave Le Bon despre mulțimi în cartea Psihologia maselor (Editura Științifică, București, 1991): „Unele caracteristici speciale ale mulțimilor, cum sunt impulsivitatea, iritabilitatea, incapacitatea de a raționa, absența judecății și a spiritului critic, exagerarea sentimentelor, ca și altele încă, pot fi observate și la ființe care aparțin unor forme inferioare de evoluție: sălbaticul și copilul”.
Cu precizarea că astăzi, în condițiile unei concurențe fără menajamente, răbdarea la nivel național a ticăloșiilor este, în plan politic, egală cu trădarea, iar în plan economic totuna cu genocidul.
De peste 27 de ani, românii tot rabdă și așteaptă schimbarea într-un mai bine real și general. Dar cum toate au o limită, consider că demnitatea poporului român va fi recâștigată doar după ce răbdarea, devenită între timp o unealtă a suferinței naționale, va fi trimisă la plimbare pentru niscaiva timp!
Cu”iepoca”care aduce aminte de trecutul glorios al Romaniei,pe cand romanii nu se rusinau sa spuna ca sant romani,si care trecut era cunoscut pe tot mapamondul,cu toata stima si respectul domniei tale de analist real al societatii romanesti,nu e bine sa te iei.Acea”iepoca”,spusa pe ceauseste,a fost una dintre putinele organizatii umane de pe planeta Pamant in care omul a fost respectat cu bunele si cu nebunele lui,oranizatia unei tari care,prin munca a devenit un Miracol,intr-un termen de-o generatie,e uluitor,dar pe care bestiile lumii au si pus achii .De perioada aceia istorica s-au plans la vremea respectiva numai puslamalele si uneori creatorii de spiritualitate,care erau intradevar ingraditi,si care trebuiau sa se alinieze intr-un front fortat impus de conjuctura Romaniei in care Ceausescu nu putea avea control.Hienele din interior si din afara muscau si atunci,nu ca astazi in mod neingradit,dar muscau,din umbra.Noi nu prea stim multe fapte petrecute in culisele spectacoluluiu ce se desfasura la vedere in Romania.Nenorocirea noastra a fost faptul ca cei ce muscau din Romania se stergeau repede la gura,de sange,cu zambetul pe buze,si romanii nu vedeau.Li s-au impus din umbra”miracolul”strainatatii capitaliste”prospere’,libertetea de a face orice si alte bazaconii.Ceausescu insusi a fost manipulat asa cum sant astazi manipulati o mana de roamani ingramaditi in tara lor.Dar timpul se precipita in fata lumii acum ca niciodata.Nu se stie inca ce va aduce ziua de maine.Dumnezeu este creatorul Lumii,Cel ce iubeste cu adevarat si care decide,si-n El e toata speranta.Asta este.Se pare ca fiinta umana este cea mai reusita creatie a divinitatii si creatorul ei nu o poate distruge,competitorii divinitatii s-au dovedit,dealungul timpului,a fi fiinte cu defectiuni facute in procesul muncii.Acesta e norocul omenirii.Numai Dumnezeu le mai poate repara,direct sau prin intermediari.