Aş fi vrut, într-un fel, să scriu despre drama de neimaginat, de acum câteva zile, când mama Alexandra Braunstein, însărcinată în patru luni şi jumătate!, s-a aruncat, la Brăneşti, în fața trenului, împreună cu cele trei fetițe ale sale, Mihaela, Maria şi Nicoleta, de doar zece, opt şi trei ani! Aş fi vrut să scriu ceva, să bat câmpii, poate, ca unii care s-au şi grăbit să vorbească despre „gestul neînțeles” al unei Mame, să titreze, explicându-ne cum este posbil ca un părinte să-şi ducă propriii copii spre moarte… Dar m-am oprit. Ceva m-a reținut… Nu aşa-zisa depresie a mamei şi nici gelozia tatălui nu m-au îngrozit mai mult cât INDIFERENȚA, INDOLENȚA ŞI PASIVITATEA NOASTRĂ!
E drept că am mai văzut şi alți oameni în situații dramatice – zbătându-se între viață şi moarte în timp ce alții, în derâdere, le dădeau sfaturi de doi bani!- e drept că am mai văzut şi oameni aruncați de-a dreptul în stradă, în miez de iarnă, pentru care nimeni nu ridică şi n-a ridicat un singur deget vreodată! Dar, ce să se fi întâmplat cu noi ca popor dacă nu mai vedem lucrurile esențiale în viață?! Dacă nu mai avem ochi să ne vedem unii pe alții, acum?!… „Îmi pare rău, -scrisese Alexandra pe bilețelul găsit de anchetatori, laolaltă cu trupurile lor sfârtecate- nu mai suportam SUFERINȚA!”. … Să nu fi observat nimeni, absolut nimeni din preajma ei acest lucru?!, mă întreb… Nici vecinii cu care trebuie să se fi întâlnit zilnic, nici trecătorii de pe stradă, nici minunatele noastre servicii de protecție – care nu servesc, de fapt, pe nimeni!- sau au întors toți capul, aşa cum facem, de multe ori, toți?! Dar, până când ne vom ignora unii pe alții?! Până când nu ne va mai păsa de copiii altora?! Copiii noştri! Până când vom privi indolenți cum însăşi Țara aceasta decade, se pulverizează zilnic, alunecă printre morți?!…
„Nu aveau servicii – citesc ceea ce un ziarist scrie despre Alexandra Braunstein şi soțul ei- lucrau cu ziua, prin scările de bloc…”. Câți dintre români, însă, mă întreb, nu se află exact în aceeaşi situație sau chiar mai rău?! Câți dintre ei nici nu mai percep prea bine în ce lume trăiesc?!… Gestul unui om disperat, de a se arunca în fața trenului, ucigându-şi copiii!, nu trebuie înțeles ca un act iresponsabil, al unui lup singuratic. De treizeci de ani, poporul acesta a fost condus, pas cu pas, spre dezastrul total! Spre însăşi pieirea noastră! Generația tânără MOARE sau ia drumul pribegiei. Bătrânii sunt tratați inuman. Cei în floarea vârstei sunt jecmăniți de toți: de băncile-cămătari, de firmele mari care se îmbogățesc pe seama lor. Românul, să fim sinceri!, nu este protejat de NIMENI, în țara lui…
Şi-atunci, vă întreb… Care este singura alternativă a omului, când se află la pământ, la un pas de moarte, în afară de aceea, de a se arunca în fața trenului?!… Ne pasă de ei? Ne pasă de noi, popor român? Ar trebui!
Lasă un răspuns